#04 Cabinetul

de V. Umbreanu

- Treci dincolo, mi s-a spus, şi dezbracă-te!

În camera mică, un cuier şi banca. Pe perete o fotografie cu o pisică sărind spre o vrabie.

Maşinal, am început să-mi scot hainele, în ordinea obişnuită. Dar, o mişcare mai grăbită a făcut să scap maieul după bancă şi, aplecându-mă sub ea să-l scot, am făcut marea descoperire. Uimirea a fost aşa de intensă că am rămas în aceeaşi poziţie un timp care mi s-a părut enorm. Braţele şi gâtul începură să înţepenească, dar poate de surpriză. Trebuia să-mi comand şi să execut mişcările următoare, dar totul încremenise. Parcă un magnet mă atrăgea şi mă fixa în starea aceea de uimire cataleptică. A trebuit să aud paşii doctorului să mă pot smulge buimac din poziţia stranie.

- Ce s-a întâmplat, de ce nu veniţi?

Am bâiguit ceva ca o scuză şi fără să-mi ridic veşmântul l-am urmat pe doctor pentru controlul obişnuit.

Apoi, în timp ce acesta completa fişa cu schimbările de moment ale diagnosticului, m-am îndreptat încet spre locul cu hainele mele. Şi privirea singură mi-a fugit sub bancă, acolo unde, rufa mea, îşi schimbase deja culoarea: fâşii de roşu intens brăzdau suprafeţele încreţite ca nişte braţe lungi în căutare de pradă; ici colo străluciri de rubin, ca ochii şarpelui de stâncă; şi un şuier abia auzit punea spaimei note acute.

Ştiam că voi renunţa la mişcările obişnuite ale îmbrăcatului şi cu o grabă nebună mi-am pus cămaşa şi haina şi cu cravata în mână m-am întors în cabinet. Doctorul tocmai punea parafa sa rombică sub semnătură, şi, fără să bănuiască nimic, mă concedie cu un gest profesional. Şi cum în sala de aşteptare nu mai era nimeni, de pe scări am auzit pocnetul uşii.

1975