#03 Omida de aur

de V. Umbreanu

Am lăsat pădurea în urmă şi în urcuşul tot mai abrupt se înmulţea grohotişul. Pe margini se clătinau mixandre de munte. Pe frunte, picături de sudoare.

Fiecare pas cucerea peisajul. Era nevoie numai de-o întoarcere să-l iau în stăpânire, dar îmi prelungeam aşteptarea şi, sus, pe creastă, să mă întorc brusc, să developez totul.

Şi totuşi ceva se profila în afara locului, mai întâi un roşu bănuit, apoi o formă alungită.

Ajuns la baza peretelui de stâncă totul era clar: o fată slabă, cu părul gălbui sub o pălărie mare, roşie, privea în spate ceea ce eu refuzam până sus. Cum sta aplecată spre stânga, puţin deasupra raniţei, avea un aer flegmatic şi numai pălăria mi-a oprit curiozitatea.

Nici unul n-a zis nimic.

În natură salutul pare nelalocul lui; în schimb ar fi trebuit să fluierăm ca mierla de stâncă sau să behăim ca şi caprele negre. Poate aşa ne-am fi cunoscut. Dar nu s-a întâmplat nimic. După clipele de odihnă, mai puţine decât par acum, am continuat urcuşul, de data asta mai lent şi mai atent. Cărăruia trebuia intuită cu palmele, soluţia găsită cu ochii şi siguranţa cu picioarele. Zidul aproape drept m-a făcut să uit apariţia de sub el. Numai când am ajuns lângă un stejar răsucit în fisură am văzut omida mare, galbenă, de pe pălărie. Pe roşul intens părea un covrigel de aur impregnat cu steril. Şi cum se apropia (în memorie) de marginea imensei ciuperci era să alunec (de scârbă?). Şi astfel genunchii au început să ungă cu roşu stânca cenuşie.

Imaginea cu omida s-a dispersat şi în urcuşul continuu, într-un fel de zig-zag, printre centauree păroase, panta începea să mai lase din unghi. Dincolo de orice pericol, când sângele se închegase, din adânc, filmul se lumină iarăşi, unde mâna dreaptă a fetei, cu un inel pe degetul mijlociu, strângea în pumn un şarpe subţire, ale cărui dungi în zig-zag mi-au deşteptat sistematica reptilelor.

Parcă trunchiul de alături începea să se mişte şi frunzele-solzi sclipeau în soare în dreptul hipnozei. Numai stâncile erau prea groase ca să le iau drept dinţi.

Dar acolo, aproape de vârf, mă aştepta o răsură, cu crengile aplecate şi împodobite cu ultimele flori, de pe care roua încă nu se luase. Numai acolo aveam să mă întorc şi să exclam: IATĂ!

Paşii m-au dus până sus când, pentru a treia oară am surprins un clişeu: fata era nemişcată, cu pălăria mare şi roşie ca o nouă raflesie, cu părul blond, cu omida sigur ajunsă la margine, puţin aplecată spre stânga, peste raniţa mică, cu aerul ei flegmatic, poate crispat, cu mâna dreaptă puţin depărtată, în care strângea o viperă ŞI PE PICIOR, unde pantalonul era puţin depărtat, se vedea distinct, o mică pată, ca o echimoză medico-legală, din care nu mai picura sânge otrăvit.

Nu m-am întors să văd peisajul, să-l iau în stăpânire, ci, încet, încet, cu ochii în pământ, am coborât peretele la baza căruia voiam să fac un singur lucru pentru biata fată: SĂ ARUNC OMIDA DE AUR.

1975