#02 Tunelul

de V. Umbreanu

Exist numai de când s-a întâmplat.

Parcă văd totul, acum când aştept să intru în sala de consultaţii.

Trenul se pune în mişcare.

Din compartimentul gol privesc copacii desfrunziţi şi petele de zăpadă care arată anemia iernii.

De pe hornul gării zboară două stăncuţe. Un întârziat urcă din fugă în tren. O mişcare uşoară, o frecare de peretele dinspre coridor îmi atrage atenţia. Imediat uşa se deschide şi o tânără în doliu intră, târând după ea un geamantan pe care, o etichetă galbenă atrage atenţia asupra singurului cuvânt: VERSO.

Nu fac pe cavalerul şi reacţia ei este simplă: lasă greutatea pe podea.

Apoi se aşează în faţa mea fără să se dezbrace de paltonul negru. O scamă albă pe braţul dinspre geam îi dă un aer familiar. Încep să mă caţăr cu privirea tot mai sus, până la gulerul ridicat, până la bărbia discretă. Încerc să dau înapoi dar curiozitatea şi o atracţie bănuitoare îmi împing curajul până la capăt. Iată ochii deschişi în care parcă e noapte. Mă cufund în adâncul lor cu îndrăzneala unei vechi reţineri. Poate caut o clipire. O frunză galbenă de ginkgo. Dar camera e pustie şi ceasul stă.

Atunci am simţit prima senzaţie de teamă. Poate asta m-a rupt din hipnoză şi am revăzut peisajul mohorât de afară. Şi era o scurgere a trenului fără zgomote şi ştiam că se apropia tunelul. Iată pe margini salcâmii împlântaţi ca suliţele în pământul mort. Şi înainte de a urma bezna, printr-o străfulgerare, m-am simţit fotografiat.

Apoi întunericul ne cuprinse. Parcă pe lume nu existau cuvinte, nu existau lucruri. Numai curgerea trenului. Numai cele două statui la pândă.

Cât timp trecu având senzaţia spionării nu ştiu. Dar al doilea şoc al fricii mă lămuri instantaneu că trenul era oprit. Nu se auzea zumzetul lui metalic şi slaba legănare de la curbe. Totul era neclintit. Şi-atunci, într-o presimţire stranie, aşteptam să se apropie năluca. Detaliile scăpate înainte reveneau acum cu precizie: fruntea prea albă, buzele strânse, mâinile crispate pe banchetă.

Ceva rece începu să mi se prelingă pe spate, sudoarea se strângea şi în sprâncene.

Atunci am simţit uşoara răsuflare a femeii care era atât de aproape încât parcă aveam acelaşi aer. Când ne-am atins tensiunea era atât de mare că numai reflexele mai funcţionau. Braţele şi picioarele primind ordine ascunse, tot corpul reacţionând pe negândite, energia şi-a scurs-o brusc proiectând-o de bancheta ei.

Numai atunci începu trenul parcă să lunece iarăşi pe şinele lui sudate şi zgomotele fine ale realităţii le percepeam din nou.

Mă gândeam cu groază dar şi cu uimire la clipa când se va face lumină.

Dar acum sunt aici, în sala de aşteptare a medicului psihiatru şi nu mai vreau să-mi amintesc de tot ce s-a întâmplat. Mai ales că însoţitorul meu, un poliţist în civil, mă urmăreşte mereu, cu îndatorirea obişnuită. Deşi ştie că nu am planuri de evadare.

Îmi fixez privirea pe uşă sperând să uit, dar filmul rulează în interior aceeaşi secvenţă. Şi aşa n-o pot evita nici închizând ochii. Parcă simt o odihnă rece în repetarea aceleeaşi imagini dar numai speranţa unui sfârşit mă mai înviorează.

Iată gara următoare în care mă revăd holbat în faţa cadavrului, cu urmele degetelor mele pe faţă, ca o semnătură vânătă.

Iată dâra de sânge care se prelinge pe frunte şi parcă nu mai ajunge la nas, să se scurgă. Parcă se încheagă şi-i dă feyei în sfârşit un aer uman.

Iată ochii în care s-a strecurat totuşi teama.

Iată mâinile eliberate de crispare.

Şi în coada ochiului meu ochiul acela al geamantanului.

Iată oamenii îngrămădiţi la ferestrele coridorului murmurând şi foindu-se.

Iată imaginile câmpului în viteză parcă se derulează absent.

Şi gara din care trenul nu mai pleca.

Şi oamenii care se dau la o parte.

Şi poliţistul urmat de câţiva feroviari.

Abia atunci au urmat cuvintele.

Să pretindă.

Să explice.

Dar pot ele într-adevăr?

Au fost umplute pagini cu scrisuri de tot felul.

S-au făcut fotografii din toate poziţiile.

S-au luat amprente. S-au făcut analize.

S-a deschis geamantanul.

Şi din toate lucrurile dinăuntru au rămas uimiţi cu toţii în faţa unei coli de hârtie.

Mie nu mi s-a citit. Nici când am dorit-o.

Apoi au urmat zilele şi nopţile într-o celulă.

Deschideri şi închideri de uşă.

Judecători de instrucţie.

Ziarişti.

Ură şi milă strecurate-n dispreţ.

Apoi cineva a zis: PSIHANALISTUL.

Şi iată, aştept în camera aceasta cu un covor de linoleum pe care stă ancorat un capăt de chibrit. Nici o fereastră. Doar uşa pe care n-a mai intrat nimeni. Şi însoţitorul care îşi freacă bărbia.

Pe un perete o ramă în care stă închis un munte. Şi în pădurea de la poale, mai jos de unde se vede, cântă o pasăre.

Iată, uşa se deschide şi intru.

1975