#10 Piatra Trascăului

de V. Umbreanu

De mult doream să ajung iar pe Piatra Trascăului.

Amintirile traseului în urcuş lin dinspre nord-est, unde pădurea se lua la întrecere cu păşunile, cu verdele în tonuri atât de diferite, cu florile împrăştiate peste tot.

Cu năvala fluturilor de toate culorile şi mai ales cu norii atât de aproape, mai ales acolo, pe steiul calcaros.

Toate într-un ochi permanent treaz.

Şi coborâşul abrupt spre sud-vest.

Dar nu, amintirile îmi fac rău!

Mă resorb din realitatea prea cenuşie şi întoarcerea la loc este depresivă.

Mai bine să merg acolo!

Zis şi făcut!

Duminica viitoare voi savura înălţimile, precum vulturii odinioară.

Mă şi văd încremenit ore întregi, deasupra abisului, cu braţele prinzându-mi genunchii, înainte de zbor. Una cu stâncile tivide cu ierburi. Sub traseul constant al norilor.

Sau, în caz de furtună, în orbita neterminată de lângă şeaua piscului, străjuită şi mascată de un păr pădureţ.

De unde să mă facă părtaş fulgerele şi trăsnetele care zguduie până în temelii muntele. Cu plesnetele şi hohotele cerului în căutare de victime. Când siguranţa şi teama ţin în echilibru scurgerea timpului.

Zi după zi mă apropii de capătul săptămânii.

Febrilitatea pregătirii anticipează drumeţia.

Sunt informat asupra orarului autobuzelor.

Vremea se anunţă ideală.

Toată săptămâna s-a desfăşurat ascendent.

Cu o zi înainte sunt gata: raniţa, ghetele, pelerina, plasa entomologică.

Seara, pun ceasul să sune devreme.

Am emoţii ca şi în copilărie.

Salivez din abundenţă.

Un tremur de diapazon mă traversează din când în când.

Închid ochii.

Şi adorm.

Cu zâbetul pe buze şi cu ochii strălucitori sub pleoape.

Ca într-o explozie, mă trezesc brusc.

Ceasul care sună mai strident decât până acum.

Şi visul.

Din cauza lui sunt încordat ca un arc.

Şi plin de sudoare. Rece.

Şi groaza din filmul nocturn.

Nu-mi vine să mă scol dar nici să adorm iar.

Doar să analizez secvenţele din somn.

Care nu se dispersează, nu se topesc în oceanul memoriei ci rămân martorele coşmarului.

Se făcea că eram deja plecat şi urmam traseul.

Cu autobuzele până în centrul comunei, lângă ghereta veşnic închisă.

Apoi, pe străzi în sus, pe deal, pe lângă biserica reformată, pe ulicioara prin care ies în natură.

Cărările caprelor.

Marginea pădurii.

Păşunile.

Şi izvorul curgând în adăpătoarea prelungă.

Totul s-a petrecut în vis ca şi în alte dăţi reale.

Şi mai departe, pe drumul forestier, întunecos, în pădurea de amestec. Stejari şi fagi, arţari şi mesteceni, aluni şi măceşi, într-o întrepătrundere întâmplătoare. Cum numai într-o sălbăticie se poate.

Până unde, ieşind din pădure, la jumătatea traseului spre Trascău, începea păşunea. Nu prea bogată, cu spinări calcaroase ivindu-se din ea, ca o şea prelungă între versanţii muntelui.

Acolo am auzit detunătura şi glonţul a trecut pe lângă mine şuierând îngrozitor.

Nici nu ştiu cum am făcut un salt înapoi, în vis, şi, ca într-o explozie, mă trezesc brusc.

Ceasul care sună mai strident decât până acum.

Şi visul.

Şi gândurile care îl asaltează.

Sunt lac de sudoare.

Şi n-am energie să mă ridic.

N-au trecut decât câteva minute, dar câtă frământare!

Mama, din camera ei, mă strigă:

- N-ai auzit ceasul, nu te scoli?

- Ba da, răspund cu teamă şi cu jenă, la îngrijorarea pentru ea, inexplicabilă.

Poate aşa mă hotărăsc.

În definitiv, a fost un vis!

Ştiam cum sunt visele, de încâlcite şi de absurde.

Sus!

Şi graba recuperează întârzierea.

Totul reintră în normal, conform planificării şi obiceiului.

Patul.

Micul dejun.

Şi "sărut mâna!"

"- Ce-a fost, n-ai auzit ceasul?"

"- Ba da, dar am visat ceva!"

"- Am plecat!"

Şi rotiţele s-au angrenat perfect.

Traseul cu autobuzele.

Debarcarea lângă gheretă.

Traversarea comunei în zi de sărbătoare.

M-am liniştit.

Şi cerul senin, şi căldura soarelui de vară.

Şi verdele vegetaţiei.

Şi fluturii care au început să zboare.

Visul a rămas mult în urmă, dar, n-a dispărut cu totul. Urmele lui, ca nişte vietăţi la pândă, deranjau memoria tot mai mult, cu cât mă apropiam de punctul critic.

Iată-mă trecut de "izvorul caprelor" şi mă angajez pe drumul din pădure.

La umbră este încă răcoare.

Şi linişte.

Când mă opresc, nu se aude nimic.

Nici un foşnet.

Nici un trosnet de uscătură.

Nici o pasăre.

Doar respiraţia proprie.

Şi paşii mei pe drumul uscat.

Departe, se vede ieşirea din tunel.

Ca o pată alb-albăstruie.

Şi acolo, în fundal, măreaţă, Piatra Trascăului.

Mai am câţiva paşi până la graniţa umbrelor.

Dar ei s-au oprit de la sine.

Ascult.

Ascult cu toate urechile posibile.

Cu toate radarele simţurilor.

Vreun semn.

Dincolo de logică.

Dincolo de înţeles.

Liniştea.

Ca o membrană între realitate şi vis.

Ba nu!

Se aud zgomote.

Zgomote înfundate şi surde.

Bătăile inimii în marsupiul pieptului!

Ca şi cum acest pui, inima, ar vrea să iasă afară, să investigheze liniştea.

Să simtă pericolul.

Şi iarăşi încordarea de dimineaţă.

Şi iarăşi râurile şi lacurile de sudoare, mai sărate ca apele mării!

Şi nici nu mă pot şterge la ochi, usturimea ei fiindu-mi probă în proces.

Ca şi cum la bară, în picioare, în faţa completului de judecată, aşteptam sentinţa.

De condamnare la moarte.

Dar pentru ce crimă?

Au trecut minute lungi de aşteptare.

De linişte şi calmare.

Batista udă o simţeam răcoroasă în buzunar.

Cămaşa îmbibată ca un burete îmi dădea fiori.

Şi astfel, om matur ce sunt, iau hotărârea supremă.

Înainte!

Paşii ascultă.

Şi sparg pelicula subţire dintre întuneric şi lumină.

Cu luciditatea adultului.

Dar cu inima cât un purice.

Şi, bineînţeles, a urmat detunătura.

Şi glonţul şuierând îngrozitor pe lângă mine!

Nu ştiu prin ce salt m-am trezit din nou în pădure!

Unde aştept următorul glonţ.

Aştept.

Şi el nu mai vine!

Trec minute de buimăceală.

Visul şi realitatea, întrepătrunse, m-au prins în capcana firelor lor.

Nu-mi vine să cred şi totuşi trebuie să cred.

Trebuie să cred faptul că s-a petrecut.

Dar trebuie să cred şi că nu există efect fără cauză!

Încep să mă aerisesc în gândirea surprinsă pe picior greşit.

Degeaba aştept următorul glonţ în pădure din moment ce, în afara ei, n-a mai trecut.

Ideea îmi încolţeşte în cenuşiul stării ca şi pâlpâirea unei stele.

Mă ridic şi-mi şterg sudoarea rece a frunţii.

Cu raniţa în spate, cobor panta prin camuflajul pădurii spre zona din dreapta, de unde s-a tras.

Acolo, mai jos, în luminişul pădurii, ştiu că se află cabana de vânătoare "Căpriorul".

Dar dacă...?

Gândurile năvălesc prin spărtura descătuşării.

Ocolesc trunchiuri.

Trec peste tufişuri.

Paşii se măresc şi cu greu mă frânez să nu o iau la fugă.

Să ajung cât mai repede!

Până nu dispar probele de la locul faptei, de la locul crimei.

Mă dezechilibrez şi calc într-o parte cu piciorul drept, cât pe ce să-mi luxez glezna!

Opresc iureşul, mă aşez şi-mi masez zona.

Nu este grav.

Pornesc mai departe şi repede ajung la lizieră, de unde se vede cabana.

Şi realitatea.

Realitatea şi visul.

Un fum albăstrui se ridică dincolo de împrejmuirea domeniului vânătoresc.

Doi vânători, lângă foc, unul în genunchi cu o frigăruie în mână iar celălalt curăţindu-şi arma, sporovăiau de zor, zumzetul conversaţiei, cu pasaje de râsete, ajungând până la mine.

Briza de vale, de mai jos de cabană, apleca fumul şi da tonalităţi diferite şi sunetelor, care, ajungeau când estompate şi confuze, când întărite şi clare.

Atenţia mea a reţinut doare unul, dar edificator: talere.

Abia atunci am zărit ceva mai sus, petele negre pe iarba fragedă, paralel cu marginea pădurii, pe direcţia glonţului.

Cioburile talerelor sfârtecate de cartuşe!

Iată cauza împuşcăturii!

Iată locul de pornire al glonţului!

Iată mâna criminală!

Fotografiind cu memoria trează locul faptei, peisajul, cu toate amănuntele, fără să ies din umbra părurii, ca un detectiv al soartei, m-am retras încet, întâi cu spatele, până n-a mai existat pericolul desconspirării, apoi, normal, refăcând în sens invers panta.

Şi ajungând la locul cu pricina, oprit, am revăzut secvenţa, am retrăit-o cu emoţie, şi, după minutul de reculegere, am continuat drumul prin pădure, paralel cu liziera, până am trecut de culmea domoală.

Abia apoi, părăsind culisele protectoare, am ieşit pe păşunea verde, cu oile calcaroase, luînd-o de-a dreptul spre Piatra Trascăului.

1994-1999