#08 Erupţia

de V. Umbreanu

Era ultima zi în staţiune.

Din cameră plecaseră mai mult de jumătate dintre pacienţi.

Alţii, noi, veniseră, dar atmosfera se înstrăinase.

Bine că plecam.

Frunzele galbene apăruseră pe aleile marelui parc.

Urcam şi coboram treptele fără să mai aşteptăm veveriţele.

Se auzeau ici-colo nuci lovite pentru a le chema. Ca o toacă.

Un vânt răcoros vuia peste arbori.

Cu biletele în buzunar, deja părăsisem pavilionul şi vilele.

Străini am venit, străini plecam.

Am înghiţit în silă ultima cină. Ciulama. Şi fructe.

Lihniţi de foame, eu şi fiul meu, slăbisem în aceste 18 zile de tratament încât hainele atârnau pe noi ca niciodată.

Şi puţinii bani se terminaseră.

Dar şi să fii avut mai mulţi, n-am fi avut pe ce să-i cheltuim.

Câteva cărţi din colecţia "Meridiane".

Câteva filme în hardughia de cinematograf.

O ruină prin care bolnavii îşi agravau simptomele.

Iată-ne în pat, cu emoţiile dinaintea plecării.

Bagajele făcute, alături.

Îmbrăcaţi, ca să plecăm în grabă, înaintea zorilor, cu autobuzul până la gară.

- Tu dormi, i-am spus fiului meu, eu voi rămâne treaz, pentru a nu pierde ora de plecare!

Încet, au adormit cu toţii.

Cu ochii închişi, fără să-mi fie somn, rememoram zilele petrecute aici.

Vântul şuiera pe-afară.

Crengile loveau undeva zidul.

La capătul coridorului, cineva a tras apa la WC, apoi linişte.

Cred că am aţipit, pentru că, trezit brusc, mi-am simţit trupul încordat, cu toate simţurile alarmate.

Era tot noapte.

M-am uitat la ceas, în penumbra încăperii, şi m-am mai liniştit. Nu aceasta era cauza.

Traversând salonul, fără să trezesc pe nimeni, am ieşit pe coridor. De-aici se auzea un sunet neobişnuit, nu ca al vântului. Şi trosnete, trosnete sinistre, cu un uşor crescendo.

Şi în aerul brun-cenuşiu se năluceau vag reflexele unor pâlpâiri.

Automat am intrat în toaleta mai apropiată, unde, gemuleţul dădea în spatele vilei. Aici se auzea mai tare vuietul, însoţit de pârâituri distonante. Acestea şi lumina care se reflecta pe pereţi, arătau focarul de-afară.

Ferestruica deschisă lovea aritmic zidul.

Ochii, îmbătaţi de privelişte, urmăreau hipnotizaţi dezastrul.

Sonda din vecinătatea vilelor ardea într-o coloană uriaşă de flăcări verticale. Ca un gheizer dirijat ce depăşea înălţimea scheletului metalic şi a brazilor din jur. Care, începuseră să se aprindă.

Zgomotul surd al erupţiei de gaze sau lichide m-a înspăimântat câteva clipe.

Atenţia fotografiase totul.

Sonda în flăcări.

Brazi arzând.

Sunete sinistre.

Şi un val de lavă rostogolindu-se pe pantă spre vila noastră.

Totul, instantaneu, dădea impresia iminentă a unei explozii.

Şi nici urmă de oameni.

Ca un resort, am intrat în acţiune.

Pe coridor, de la capătul scărilor, am urlat spre recepţie:

- Foc, arde afară!

Înainte de a se trezi bolnavii din celelalte camere, am şi ajuns în salon.

Am ajuns la pat, mi-am trezit fiul, care, buimac, nu ştia ce se întâmplă.

- Repede, să mergem!

Pe jumătate adormit, se mişca pe lângă pat.

- Ia-ţi bluza şi basca, i-am ordonat, în timp ce am înşfăcat valiza şi geanta.

Pacienţii, în pijamale, se ridicau în capul oaselor somnoroşi.

- Ce-i, ce se întâmplă?

- Arde, arde afară o sondă!

Grăbiţi la culme, am ajuns pe coridor şi l-am traversat spre scări, printre bolnavii agitându-se.

Coborând în iureş, auzeam urletul sondei şi trosnetele copacilor arzând.

De afară se şi auzeau zgomote de maşini, glasuri, clopote.

Recepţionera de noapte, somnoroasă, ne privea buimacă.

- Nu e târziu, nu scăpăm maşina, dar arde o sondă, i-am explicat, în sfârşit, băiatului, afară, situaţia.

- Mi-e frică de o explozie, să ne îndepărtăm cât mai mult!

Pe străzi agitaţia creştea direct proporţional cu zgomotele incendiului.

Noaptea se colorase în toate culorile prismei.

Parcă erau focuri de artificii la nivelul solului, undeva între vile, spre care se grăbeau admiratorii în ţinută de noapte.

Grăbindu-ne spre staţia terminus de autobuz, a trecut în grabă, bătând din clopote, prima maşină de pompieri.

Lucrurile intrau în normal.

Mai liniştiţi, ajunşi la ţintă, lângă bagaje, asistam la spectacolul sonor şi luminos.

Ferestrele vilelor se luminau tot mai multe.

Străzile cu şuvoaie de oameni, le scurgeau spre crater.

Semenii noştri, în loc să se îndepărteze, se apropiau de pericol.

Alte două maşini de pompieri, în viteză şi alarmă.

Minutele se scurgeau şi se apropia timpul plecării.

Când autobuzul a tras în staţie, doar noi am urcat.

Iar şoferul, comentând cu taxatoarea, a pornit în cursă, ca în timpul unui banal eveniment.

1995