#07 Pădurea Baciului

de V. Umbreanu

Pădurea Baciului a revenit frecvent în discuţii.

De când un cunoscut fluturar a capturat primul I CINCTUM.

Da, aţi auzit bine, i cinctum!

Sigur că pentru neiniţiaţi cuvintele latine sună chinezeşte. Sau ca ala-bala!

Dar pentru noi, colecţionarii, cuvintele acestea dau emoţii.

Precum Australia. Sau Alaska. Pentru căutătorii de aur.

M-am hotărât târziu să descind şi eu în pădurea întunecoasă şi răcoroasă, cu pantele nordice şi vestice în care zboară rarităţi faunistice.

Nu vă mai descriu pregătirile.

Întâi cele topografice, de la înaintaşi. Apoi cele de organizare. Cutii. Ace. Plasă. Plicuri. Substanţe. Cearceaf. Bec. Ce mai, toate cele necesare vânătorii de noapte. La capcana luminoasă. Şi la capcanele de pe scoarţa trunchiurilor (gem, bere, ţuică).

Plus sandvişurile, apa, dulciurile.

Sau hainele călduroase şi pelerina.

Iată-mă în tren.

Cu raniţa doldora de obiecte.

Cu privirea evadând pe ferestre, pe pantele domoale ale reliefului transilvan.

Cu iarba abia ieşind, în verde discret, la plimbare.

În acest început de aprilie.

Când, niciodată nu şti ce direcţie va lua vremea.

Ca acum. Nori stratus, destul de compacţi, parcă anticipând ploaia.

Atunci, zburătoarele cu solzi, vor ieşi în număr mare în împărăţia nopţii.

Iar dacă va fi senin şi rece, şansele de reuşită, mult mai mici.

Iar dacă plouă, va fi un dezastru.

Dar, să fim optimişti!

Trenul îşi păstrează viteza.

Gările rulează în aceeaşi ordine.

Tot mai aproape.

Iată-mă debarcat în mulţime.

Cu bagajul în spate, îmbrăcat în haine uzate, traversez holul gării şi mă opresc în staţia de autobuz.

Unde, aştept nerăbdător, totuşi, nr. 31.

Nerăbdător, pentru că este ora târzie a după-amiezii şi mai am multe de îndeplinit: drumul până la staţia terminus, deplasarea la restaurantul izolat în marginea pădurii, obţinerea aprobării pentru folosirea unei prize pe timpul nopţii, alegerea locului, montarea capcanelor, toate în ritm alert şi în ordinea arătată.

Precum s-au şi desfăşurat.

Au fost trei ore de activităţi dense dar sigure. Şi îndeplinite întocmai.

Nu fără momente de suspans!

Precum espectativa domnului gestionar pentru priză!

Sau a chelneriţelor izbucnind în râs. În timp ce se îndepărtau cu câte 5-6 halbe în fiecare mână. Mai mult înăuntru decât afară, pe terasă. Din cauza răcorii de pe înserat. Şi a vântului care a început să bată.

M-am liniştit abia după ce s-a înserat de-a binelea.

Că totul a fost pregătit după plan

Pe trunchiuri, ceva mai departe de clădire, se întrevedeau în amurg, bileţelele care marcau momelile adormitoare.

Iar la 20 metri pe panta dealului, în pădure, becul mare aprins, proiectând o lumină puternică pe cearceaful bine întins, între doi pari, umflat de vânt.

Transpirat, mi-am suplimentat îmbrăcămintea, în timp ce dârdâiam deja.

Apoi, cu toate accesoriile pregătite în jur, am luat cina: pâine, slănină şi capă, iar ca desert, bomboane acrişoare.

Vântul, destul de puternic, făcea să sune ca nişte plesnete, pânza cearceafului.

Sus, la vârful coroanelor, ramurile se loveau unele de altele. Făcând să clipească şi mai mult stelele.

Un fluture rătăcit, trecu în viteză, mânat de vânt, deşi, făcea eforturi să vină la lumină.

De jos, din restaurant, se auzeau răcnetele şi cântecele beţivilor.

Prin fereastra de la bucătărie, alte cântece, ale fetelor, râzând, gălăgioase, spălând pahare şi farfurii.

Mirosul de urină, de la closetul vraişte, adus de vânt, trecea în valuri pe lângă mine.

S-a dat startul.

Primii oaspeţi au început să se apropie.

Mai de voie, mai de nevoie.

Şi, deşi palele învolburau aerul şi făcea dificilă capturarea, totuşi, primele capturi se odihneau în cutii, unele pe ace, altele în plicuri.

Dar nu era i cinctum.

După spusele celor care l-au prins, mai trebuiau să treacă ore până, din nişa lor ecologică, ieşeau în libertate de zbor.

Se făcea tot mai rece.

Termometrul arăta acum +8 grade Celsius.

Vântul nu slăbea din intensitate.

La lampă, puţini fluturi.

Nici la momelile dulci nu era mai bine.

N-am avut noroc de timp favorabil.

Dar, aşa-i viaţa de colecţionar.

La restaurant, în vecini, zgomotele arătau închiderea. Personalul dădea afară chefliii.

S-a făcut o oarecare linişte.

Parcă şi vântul a mai slăbit.

Doar doi clienţi, pe terasa fantomatică, din cauza unui bec pendulând, care când se stingea, când se aprindea, mai perorau ceva pe ungureşte. Şi un câine-lup fugind pe lângă ei.

Apoi şi ei s-au despărţit.

Şi s-a făcut linişte.

Doar vântul agitând crengile.

Şi pulsaţiile pânzei sub vânt.

Zgribulit, învelit în pelerina de ploaie, cu basca trasă pe urechi şi fularul negru în jurul gâtului, cocârjat lângă cearceaf, aşteptam întâlnirea.

Cu plasa pregătită lângă mine, în partea dreaptă.

Şi paharele de anesteziat lângă cutii, în stânga.

Frunzele veştede se agitau la sol, de credeam că sunt fluturi.

Ori fluturii trecând razant ca nişte frunze.

Primele zgomote nu le-am luat în seamă.

Erau ale unui beţiv căutând o cărare în pădure.

La început au fost nişte mormăituri.

Şi paşii rupând vreascuri.

Apoi strigăte de furie. Şi înjurături în limba-i maternă. Şi chemări către câine.

Apoi s-au apropiat.

Auzeam cuvinte de mirare, omul punând întrebări şi răspunzindu-şi.

Ceva legat de lumină.

Înţelegeam frânturi din limba aceasta.

De lumina neobişnuită, surprinzătoare, şi pentru un alcoolic, sau mai ales pentru el, în bezna nopţii. Şi a gândirii.

Se apropia.

Ritmul apropierii devenea tot mai acut, şi aceasta se simţea după cel al uscăturilor rupte şi al tropăielilor prin frunzarul răscolit.

Şi al îndemnurilor către câinele-lup: "Şo pă el, şo pă el, Farkas", de data acasta, în limba mea.

Aşa am intrat în aventură!

Deşi toate ce au urmat s-au petrecut cu repeziciune, am filmat în memorie fiece fază, fiece amănunt, fiece posibilitate între neant şi împlinire.

Timp de 3 ore.

Noapte. Oameni. Şi câine.

În singurătatea dezlănţuită a lui aprilie.

"Apriliş bolondiş

Mămăligă cu macriş".

Şi, acum, cu cât calm pot regla, mai ales cu încetinitorul, întâmplarea!

Cum s-a năpustit urlând:

"- Ce fac, cine sunt, cine mi-a dat voie?"

Şi: "Fogja meg, Farkas!"

Şi gesturi de a doborî becul de 250W cu suportul fragil, de a prinde şi sfâşia pânza cearceafului.

De a mă îmbrânci, la mişcările mele de apărare.

A nevoilor şi a neamului.

Şi de-aceea, tot ce mişcă!

Dar, noroc cu lupul!

Care, îndeplinind ordinele stăpânului, a venit în viteză, s-a oprit, fără să latre, în faţa mea, a ridicat botul , a mirosit, şi, dând din coadă, s-a îndepărtat prin pădure!

Şi aceasta, în timp ce o parte din ecran mi-a fost răsturnat, cu pilon cu tot, becul a scăpat ca prin minune, şi eu, oprind şi temperând forţa dezlănţuită, fără să pronunţ nici un cuvânt!

Terenul răscolit.

Paharele împrăştiate.

Cutia răsturnată.

Dar braţele mele, ferme, au început să transmită, prin tăria lor, prin alcoolemia sângelui advers, un început de raţiune.

Abia apoi au urmat cuvintele.

Dar chiar în această răscruce a apărut în zbor, l-am simţit cu toate radarele, mai mult cu cele instinctuale şi hazardante, a apărut i cinctum!

Cu o mână am apucat plasa şi l-am capturat rapid!

Cu cealaltă ţineam atacatorul!

Câinele era departe.

Am început să vorbesc.

Încă se zbătea.

Şi vroia acum să-mi smulgă plasa.

N-a ajuns-o!

Ca prin ceaţă, vedeam cum se zbate în ea, raritatea aşteptată!

Am trântit plasa cât mai departe şi, din fericire, a căzut răsucită, păstrând în interior prizonierul.

Acum, cu ambele mâini, îl ţintuiam şi pe cel de o seamă cu mine.

Şi căruia îi ceream să înceteze!

Că nu mi-e frică!

(Cu câinele departe!)

Că are un rost prezenţa mea în pădure!

Că fac studii!

" - Asta-i pădurea me!" mi-a replicat prompt, cu logica proprietarului secular.

- N-am ştiut! răspund şi eu, cu aceeaşi rapiditate. Unde scrie? Cui să mă adresez? Nu-i o problemă, fac cerere!

"- Baţi joc la mine, mă?"

- De când suntem "mă" unul cu altul? atac şi eu, între defensivă şi ofensivă.

Dar ştiam că, intrând în făgaşul discuţiilor, partida era câştigată.

Iar acum, deşi termometrul arăta +5 grade Celsius, ambii eram înfierbântaţi de exerciţii, de manevre, ca doi soldaţi a două armate disputându-şi nu numai terenul, dar şi ipoteticul drept, drept juridic şi istoric!

Dar, individul s-a înmuiat!

Transpirat, dar nu roşu la faţă ca mine, ci palid, cu forţele secătuite, mai bolborosea semiconştient câte ceva.

Şi mişcările s-au liniştit, la graniţa echilibrului.

A mai revenit odată prietenul credincios al omului, ne-a privit pe ambii cu o privire caldă şi umană, a dat din coadă în semn de salut sau de înţelegere şi de aprobare, şi a dispărut în pădure.

Advesarul meu s-a prăbuşit într-o groapă cu frunze uscate şi în câteva clipe a adormit!

Şi a început să sforăie.

Trecuse de miezul nopţii.

Am recuperat pe i cinctum din plasă cu paharul de colectare şi-l admiram peste câteva minute, adormit şi el, fixat în acul entomologic, nr.2, depus în cutie.

Ce aventură!

Ce peripeţii, pentru tine, modest ca şi prezentare, cu hainele tale gri, dar preţşios ca şi răspândire, unicat în această ţară!

Stau în genunchi în faţa cutiei, raclă de muzeu, şi admir conţinutul.

Apoi, la +4 grade Celsius, mă dezbrac de pelerină şi merg să-mi acopăr prietenul de noapte, răsuflând liniştit şi uniform în culcuşul proprietăţii lui, revendicate cu atâta vehemenţă!

Iar eu, tremur de-a binelea cu cele două pulovere groase, dar insuficiente acuma.

Aşa că, încep să fac exerciţii de încălzire, numărând până la 100.

Şi fug printre arbori, sprintând de mai multe ori, până mă mai încălzesc.

Fluturi nu mai zboară.

La capcanele de pe scoarţă nu s-a prins nimic de preţ!

Aşa că, am revenit lângă lampa clătinându-se uşor, şi lângă cearceaful repus în poziţia de luptă.

Şi epilogul a fost surprinzător!

Pe la ora 3, când s-a trezit buimac.

Fără să recunoască locul în care a adormit!

Şi evenimentele petrecute.

Ori persoana din faţa lui!

Şi, tot eu, am intervenit.

Cu explicaţii. Exacte şi clare.

Depănându-i toate fazele în care a fost participant activ. Şi erou.

Nu-i venea să creadă!

I-am repetat şi cuvintele pe care le-a pronunţat: înjurături, ameninţări, pretenţii.

Îi tremura glasul.

De emoţie şi teamă.

I-am spus că puteam şi eu să-i fac rău, doar ca apărare, mai ales după ce-a devenit inconştient.

Cine ar fi aflat, când am avut atâta timp la dispoziţie să şterg orice urmă?

Dar, l-am acoperit, să nu răcească în frigul nopţii!

A căzut în genunchi!

Cerându-şi scuze cu lacrimi în ochi.

Ba a insistat să-i dau numele şi adresa, ca să-mi dovedască regretele sincere şi acolo!

L-am ridicat, sfâtuindu-l să raţioneze mai mult şi să bea mai puţin.

A avut şi haz!

Când s-a angajat să-mi fie ucenic la meseria de fluturar!

Ne-am despărţit cu greu.

Câinele tot nu apăruse.

Se făcuse aproape 4 dimineaţa, când, din nou înfofolit în pelerină, mă pregăteam să aştept vreun al miracol cu i cinctum.

În Pădurea Baciului.

1994