#06 Percheziţia

de V. Umbreanu

- Mergi şi tu?

- Unde? mă întrebă fiul meu, de pe recamier, savurând un roman de Dumas.

- La complex, să facem cumpărăturile.

- Vin, numai să termin pagina.

Şi, până am pregătit sticlele pentru ulei, banii şi plasa, iată-l gata de plecare. Mai bine zis, gata de plimbare.

Aşa ne-am obişnuit. Mereu împreună. La filme, la cumpărături, pe străzile orăşelului. Mână în mână, ca doi gemeni.

În magazinul sărăcăcios, cu aceleaşi şi aceleaşi produse, de strictă necesitate, ne-am luat raţia lunară de "furaje", aceeaşi pentru toate categoriile de muritori de rând. Adică: muncitori, ţărani şi intelectuali. Dozate ştiinţific, după cum se zvonea, de însuşi medicul personal al conducătorului "iubit".

La casă, am plătit cu o bancnotă nou-nouţă de 100 de lei. După care întotdeauna simt o părere e rău. Ca după o operă de artă ce trebuie să treacă din mână în mână, până se uzează.

Dar, iarăşi gândurile scăpate liber, se leagă în înţelesuri spontane, nesupuse nici unei cenzuri. Cel puţin ele. Încă. Până când?

Îmi iau restul maşinal: hârtia de de 25 lei şi monede mărunţiş, de toate categoriile. În privinţa lor nu fac speculaţii, nici privitoare la artă, nici la istorie. Ele au greutatea metalului (ig)nobil. Şi, atât. Mai ales moneda de 5 lei, jegoasă, cine ştie de cine culeasă din noroi!

Ajunşi acasă, am depus alimentele în cămară şi, din nou la drum. Ca de obicei, o plimbare la gară. Pe traseul nostru, numai al nostru.

Şi străzile, cu fiecare amănunt cunoscut.

Şi norii, mai aproape de noi, decât de câmpie.

Şi cunoştinţele, cu care ne întâlnim.

Ca într-un spaţiu limitat, în care trăiesc şi se cunosc toţi componenţii. Companionii.

- Hai să intrăm la "Ursuleţ", poate îţi găsesc nişte ciorăpei!

În magazin, puţină lume. O bătrânică şi nepoţica. Încă o femeie. Şi vânzătoarele.

Din cele trei culori, am ales două şi plătesc la casă. Bancnota de 25 lei şi mărunţişul. Tot. Să mă scap de el!

Aşteptând bonul, luăm de la vânzătoare pachetul şi-l punem în mica plasă de buzunar.

Dar, casieriţa de la marcaj s-a oprit.

Şi mă priveşte neobişnuit!

Pare nehotărâtă. Şi încurcată.

Întind mâna după bon.

Ea nici nu se mişcă. Şi tace. Din nou simt o jenă în privirea ei. Doar o cunoşteam, din vedere. Mai făcusem cumpărături aici.

- Ce s-a întâmplat? întreb cu destulă seninătate.

- Nu vă pot da bonul! Şi trebuie să mergem la Miliţie!

- Ce să căutăm la Miliţie? întreb eu, naiv, ca de obicei.

- Aveţi o monedă falsă!

Şi a început să-mi explice, prin pânza de ceaţă în care am pătruns, cu electricitatea irizând neplăcut timpul.

Auzeam cuvintele. Miliţie. Ordin de serviciu. Bani falşi.

- Să văd şi eu moneda, m-am trezit vorbind.

- Nu se poate, mergem întâi la Miliţie. Mai ales că este şi foarte aproape.

Şi iată-mă pe post de suspect!

Ieşind din magazin. Conduşi la autorităţile în drept.

Aşteptând la intrare.

Cu gestionara şuşotind cu ofiţerul de serviciu. Şi arătându-ne cu degetul.

Cu acesta, ridicând din sprâncene.

Cu strângerea de mână a fiului meu, semnificativă.

Şi urcând apoi la etaj, scara strâmtă şi întunecoasă.

Până la biroul căpitanului specialist.

Unde am fost, pur şi simplu, predaţi, după explicaţiile de rigoare ale vânzătoarei.

Şi pe masă, obiectul preţios al descoperirii: moneda de 5 lei.

Aceea pe care o preluasem ca mărunţiş de la autoservirea din centru.

Cu tenta ei mai cenuşie, mai murdară.

Moneda jegoasă ce ne-a provocat poate înlănţuirile spontane ale centrilor nervoşi.

Acum, mândră nevoie mare, căpătase, în sfârşit, importanţă.

În raport cu puritatea celorlalte, mai mate sau mai strălucitoare, ea, puiul urât din poveste, căpătase cea mai mare atenţie. Şi importanţă.

Pentru că, tovarăşul specialist, după ce m-a chestionat verbal cu privire la proveninţa ei, mi-a cerut să întocmesc şi o declaraţie scrisă, cu toate amănuntele. Biografice. Şi de cotidian.

Băieţelul meu privea şi plin de curiozitate şi uşor amuzat. Nu cu îngrijorare ci cu un zâmbet zeflemitor, fin, în stil englezesc, cu care eram familiarizat deja.

La birou, scriu de zor ordinea datelor şi a evenimentelor.

Privind când spre monedă, când spre fiu.

Ba am fost lăsaţi şi singuri. Un timp.

Numai cu împricinata.

Nici nu-mi venea s-o ating.

Cu cele două tente de gri ce îi scoteau în relief, una originea bauxitică, cealaltă, murdăria de unde a fost culeasă, recuperată.

Căci, înainte, miliţianul economist, îmi demonstrase simptomele falsităţii: aliajul nereuşit, desenele în relief grosolane, tocmai semnele jegului aparent. Şi, în plus, lipsa ondulaţiilor de pe cant.

Iar acum, terminând declaraţia, pe aproape două pagini de coală ministerială, aşteptam permisiunea de a pleca.

Sau ce?

S-a lăsat o tăcere ciudată, destul de grea.

Ofiţerul revenit, pe scaunul de dincolo de masă, cu o mână pe tăblie, bătea uşor un tact al aşteptării.

Noi, unul lângă altul, mai strânşi decât adineaori, ne simţeam ca într-o cuşcă. Cu gratiile bănuielii. Cu uşa încă deschisă.

Şi, abia după mai mult de o oră, am primt permisiunea să plecăm.

Cu scuze, adevărat că, politicoase.

Din nou pe culoarul strâmt.

Din nou pe lângă biroul pazei, de la intrare, ca nişte delicvenţi. Eliberaţi pe cauţiune.

Iată-ne ajunşi la aer. Spectrul monedei rămase în sediu.

Cerul albastru parcă era mai albastru.

Aerul mai curat.

Şi mişcările noastre mai vioaie.

De mână, pe traseul obişnuit, ne-am deplasat spre gară, apoi, pe sub pasarelă şi, către casă.

Totuşi, parcă mai grăbiţi decât altădată.

Şi mai tăcuţi.

Dar surpriza ne-a aşteptat la domiciliu. Surpriza cea mare.

Unde, am aflat că s-a operat o percheziţie.

În lipsa noastră.

Amănunţită. În toate camerele. În pivniţă şi în pod. În dulapuri şi sertare, în toate cotloanele posibile. Unde s-ar fi putut ascunde, dosi mai bine zis, maşina de făcut bani. Şi banii, bineînţeles! Sacii cu monedele de 5 lei!

Degeaba am protestat.

Acum.

Învinovăţind-o pe Mama, sărmana Mamă, care, s-a trezit în uşă cu echipa de control de la Miliţia economică. Pătrunzând aproape cu forţa! Fără prea multe explicaţii!

Cum să-i oprească?

Cum să nu le deschidă?

Cu emoţii, mai să leşine, cu inima ei bolnavă, cu greutăţile vieţii, tot mai apăsătoare, cum să se opună legii?

Dar, a fost şi un moment amuzant: când au ajuns la cutiile entomologice numeroase, pe raftul enorm, şi pline cu fluturi. Şi cu gândaci. Şi cu libelule.

- Să le fi văzut mutrele, râde, acum, amuzată Mama!

- Cum le-au tras din raft, aşteptându-se poate la orice, numai la insecte nu!

Sigur că le-a explicat, până la urmă, aşa frumos, şi cu propoziţii alese, şi cu mult tact, Mama, aşa cum face mereu. Dar şi lor, nu le-a scăpat umorul involuntar, natural, al momentului.

- Parcă le era teamă să mai atingă cutiile, a încheiat Mama descrierea evenimentului.

Deci, în timp ce scriam declaraţia şi aşteptam eliberarea, se finaliza ancheta la domiciliu.

De aceea s-a tărăgănat totul.

Cu timpul ce se derula încet şi suspicios.

Până au revenit la bază.

Cu buzele umflate şi mâinile goale.

Şi am încheiat triumfător, sub privirile mirate ale familiei:

- Ce bine că n-au găsit maşina!

1994