#05 Peştele meu

de V. Umbreanu

În sfârşit, gata.

Deşi nu mai aveam avântul de acasă, totuşi, m-am grăbit la coborâre, pe partea opusă.

Atent la vreun tren fără oprire, am traversat liniile pe la locul de pasaj, pe o cărare cu bârne ieşite la pensie din zona activă.

Cunoşteam locurile şi cărările. Trecând pe lângă mormanul de zgură, într-un loc încă fumegând, am coborât în viteză panta, sunând din cizmele cauciucate.

Ca de obicei, din stânga, un câine, de lângă coteţele ceferiştilor, mă luă în primire cu lătrăturile furioase. Dar, oprindu-se la o distanţă de protecţie.

L-am lăsat şi m-am angajat pe cărarea încă moale de la ploile recente. Iată şi podeţul de peste pârâu. Şi apa ca de izvor, numai bună pentru a o împrospăta pe cea din sticlă. dar nu direct din el ci din izvorul lateral, amenajat cu bordură de beton, ca o fântână la nivelul solului. Şi cu borcănaşul alături, cu un scurt mâner de sârmă moale.

Profit de oprire şi pentru a-mi monta undiţa. Undiţa mea veche, de peste 20 de ani, cu baza de bambus şi cu vârful de corn.

Trag firul, potrivesc inelele şi plasez pluta de tuleu.

Acum sunt gata. Cu raniţa în spate, cu geanta neagră şi veche, pentru momeală, la umăr, şi cu undiţa lungă în mână.

Dar, repet, nu aşa de grăbit ca atunci când am plecat de acasă.

Pentru că, din tren, râul se vedea mult mai crescut şi mai tulbure decât crezusem. Fără să schimbe prea mult locurile obişnuite, dar deranjat totuşi la pescuitul cleanului, şi prin culoarea galbenă a apei.

O zi de sfârşit de august.

Caldă, însă fără puterea lunii lui cuptor.

Şi senină, cu câte un nor cumulus ici-colo.

Înaintez pe cărare, dar, în criză de timp, fiind amiază, sar peste pârâu într-un loc mai îngust, stropind cu apă şi nămol papura şi iarba fragedă şi încep să traversez o mirişte.

Cotoarele sub cizme trosnesc fără încetare, furnicându-mă la gândul tălpilor goale peste ele.

M-am şi încălzit.

Un început de sudoare pe frunte şi pe piept mă gâdilă.

Şi pălăriuţa cu cozoroc, cu însemnele OLIMP, este udă.

Merg voiniceşte, grăbind pasul de nerăbdare, acum. La orele plăcute ce le voi petrece pe malul râului. Printre sălcii sau pe ţărmurile sterpe. La cotloanele cu apă mai adâncă sau la repezişuri. Cu aşteptarea celor câteva minute de tensiune, de cele mai multe ori finalizate prin mişcarea plutei. Şi îndepărtarea în mare viteză. Specific clenilor.

Şi gândul preocupat de apa tulbure.

Şi la momeala nepotrivită: câteva râme negre şi gândaci de Colorado.

Nu mai am mult până la apă când, un zgomot familiar mă opreşte: un ţârâit pe mirişte, de lăcuste. Mă debarasez rapid de bagaje şi, tiptil, mă apropii şi, odată cu încetarea cântecului se şi petrece saltul şi zborul insectei. Dar şi eu cu mişcare pe măsură, m-am repezit să o prind. Prevăzând duşmanul, lăcusta se îndepărtează iarăşi. Eu nu mă las, şi aşa, din salt în salt, tot mai aproape de ţintă, în timpi care mi-au fost favorabili, în câteva minute am capturat 3 lăcuste mari şi grase, cu picioarele înalte şi aripile membranoase puternice, cu gurile care căutau să muşte, lăsând un lichid galben-verzui.

Acum, cu ele în cutii de chibrituri, ajung mai liniştit la ţărm.

Dar primele încărcături de momeală au fost tot râmele şi gândacii.

Fără folos.

Oricât am schimbat locurile, nici o trăsătură, nici o reuşită.

Aruncam cu mişcări sigure momeala în diferite locuri, de care ştiam că sunt ocupate de cleni, fără vreun rezultat.

Atunci am pus prima lăcustă.

Cârligul nr. 4, de clean, abia a cuprins momeala voluminoasă şi rănind-o, din ea se scurgea lichidul strălucitor.

N-am uitat să retez aripile prea mari şi am lansat torpila la apă.

Şi iarăşi aşteptare, la început, pătimaşă, apoi, prin scurgerea timpului, mai blazată.

O linişte anormală peste tot.

Nici păsări în luncă.

Nici plescăitul peştilor în apă.

Nici pescari, ca altădată.

Doar căldura, acum mai toropitoare. Şi fâşâitul apei.

În sfârşit, aproape de ora 14, o mişcare a plutei, o înţepătură şi recuperez primul peşte, de 200-300 grame.

Cu regret, înlătur de pe cârlig resturile lăcustei şi montez alta.

Arunc.

Şi aştept.

Mă mut tot mai în josul apei.

Mă şterg de transpiraţie cu mâneca scurtă a cămăşii.

Simt cum se scurge ca un pârâiaş, pe spate, sudoarea.

Mă ustură ochii de sare.

Mi se încing tălpile în cizme.

Dar nu dezertez de la datorie.

Nici nu mânânc deşi de câteva zeci de minute mi-e foame.

Abia dacă am sorbit, în grabă, câteva guri de apă.

Şi iar atent la plută.

Privind-o fix, în mişcările datorate apei, cu strălucirea razelor pe apă, multiplicând-o şi ferindu-mi privirea.

Linişte.

Linişte supărătoare.

Aşa, într-o asemenea atmosferă, auzul prinse un zgomot.

Obişnuit, într-o zi obişnuită, când, peştii, în căutarea hranei, mai ales răpitorii, sar.

Dar astăzi, era primul semn de înviorare a apei. Primul semn serios, nu ca acela al capturării întâmplătoare a unui clean.

Dar, fiind departe, nici nu i-am dat mai multă atenţie.

Eh, un zgomot obişnuit.

Mi-am văzut de treabă.

Arunc.

Trag pluta lângă mal.

Şi aştept.

Alt zgomot, ceva mai puternic.

Parcă mai aproape.

De somn.

Sunt mai atent.

Nici nu mai privesc pluta ci, cu ochii în aval, aştept urmarea, care şi are loc. La peste 50 metri distanţă, sub ţărmul înalt, cu miriştea până la apă, unde râul o roade şi o şi scufundă cu câte un huruit neaşteptat, am zărit saltul.

Undiţa mi-era moartă în mâini.

Cu atenţia încordată, urmăream mişcările apei în zona ţărmului înalt şi anticipam săritura răpitorului. Mai aproape. Deci în amontele apei.

Chia aşa. La mai mult de 10 metri de locul anterior.

Cu câtă grabă am recuperat firul, m-am îndepărtat de râu, şi, cu paşi repezi, aproape alergând, să ajung să arunc momeala ceva mai sus pe apă!

Fără ca vibraţiile mersului meu să sperie peştele.

Gândit şi făcut.

Apa adâncă, destul de lină şi pluta tremurând uşor. Pleosc!

Namila sare şi mai sus cu 5-6 metri!

Din nou, recuperare.

Din nou, îndepărtare de ţărm.

Din nou mers rapid şi emoţionat.

Cu un calcul aproximativ.

La noroc.

Iarăşi arunc momeala apetisantă.

Iarăşi adun firul uşor, ca pluta să-şi recapete echilibru.

Şi iarăşi aştept.

Cu ce nervi!

Cu ce emoţii!

Într-o aşteptare în care uit de căldură, de sudoare, de foame şi de sete.

De orice.

Cu atenţia încordată.

Cu buzele tremurânde.

Cu gândul care îndeamnă acţiunea.

Şi cuvintele.

- Haide! Haide!

Momentul crucial.

Pluta tremură abia perceptibil, din cauza apei sau...?

Apoi începe să se deplaseze în josul râului, oblic, spre larg!

Întâi lin.

Apoi mai repede.

Eu las firul liber.

Şi el, tras cu tot mai multă forţă, a şi ajuns la peste 10 metri distanţă!

Când, înţep uşor ca şi comandă centrală, dar destul de puternic la mână.

Victorie!

Firul îmi transmite captura.

Şi puterea.

Viteza creşte în aceeaşi direcţie.

Las firul să se deruleze.

Dar fug pe mirişte în josul apei, recuperând dn el!

Apoi, aproape ajuns pe celălalt mal al râului, opresc înaintarea destul de uşor şi încep să recuperez în forţă, concomitent cu deplasarea în aval.

Norocul meu!

Că apa este adâncă. Şi fără butuci sau sălcii pe mal.

Reuşesc să-mi aduc vânatul până aproape de ţărm dar, sesizându-l, face o mişcare bruscă de întoarcere şi iarăşi o ia la goană spre ţărmul celălalt, în diagonală.

Iarăşi las firul liber, dar sub control, iarăşi mă grăbesc în aval recuperând din fir, iarăşi până peştele a simţit apa mai puţin adâncă şi s-a oprit.

Din nou încep recuperarea, tot în forţă, dar parcă mai uşor ca prima dată.

Şi, observ că am ajuns foarte aproape de gura de vărsare a unui pârâu.

Se văd câteva undiţe pe mal şi un pescar în apă, la gura pârâului.

Atât, în rapiditatea acţiunii!

Şi din nou, aproape de ţărm, se întoarce spre larg, repetând figurile anterioare.

Din nou las liber firul.

Din nou fug pe ţărm, depăşind undiţele nemişcate, fără să le tulbur aşteptarea şi, peştele meu ajunge până la pescarul din apă, din apă mai mică.

Şi atunci îl opresc.

Cobor de pe ţărm în gura văii.

Unde, un bărbat şi un puşti, în costume de baie, priveau la spectacol. Întâi scobaristul. Şi, apoi, venit eu, pe neaşteptate.

Recuperez din greu!

În forţă!

Somnul, dând de apă mai mică, îşi începe baletul.

Răsucindu-se într-o parte şi-n alta.

Cu coada lovind şi frânând.

Smucind pentru o eventuală întoarcere.

Dar eu, atent.

Şi ferm, fără să mai las o cât de mică libertate.

Metru cu metru.

Cu toate admonestările şi protestele pescarului.

Coada răsucindu-se.

Cu ochii aprinşi, văd cum se apropie pescarul!

Că i-am conturbat pescuitul!

Că de câteva zile pândeşte somnul!

Şi în hazul celor doi spectatori, eu recuperez tot mai uşor.

Somnul, obosit şi aproape înfrânt, este tot mai aproape.

5 metri.

Undiţa, încovoiată la vârf, rezistă!

Firul, deşi de producţie românească, nu cedează, nici chiar la noduri,

Cârligul la fel.

Iată-l la ţărm!

Mai face o ultimă încercare să se întoarcă.

Fără succes.

Îl ridic cu greu, doar cu capul afară.

Cu gura căscată, bordată cu dinţii nenumăraţi, cu ochii mici şi înfioraţi, cu mustăţile încordate, înghite şi iar înghite aer.

Operculele bat în gol, sacadat.

Aşa, trec secundele de parcă sunt minute.

Pescarul protestează mereu şi devine ameninţător!

Este peştele lui!

Am venit eu şi i l-am răpit!

Să fac bine şi să i-l cedez!

Pentru că este dreptul primului venit!

Dar eu nu am timp să savurez această pretenţie.

Sau glumă absurdă.

Eu acţionez.

În admiraţia şi veselia spectatorilor favorabili, cedez undiţa încordată bărbatului, care, o prinde, pe nesimţite pentru peştele încremenit.

Iar eu, aplecându-mă spre apă, cu mâinile ating spinarea subacvatică a somnului, lunecoasă şi vibrândă şi, ca într-un masaj hipnotic, mă apropii de marginea operculelor, introduc brusc palmele sub ele, în zona branhiilor, şi ridic într-un efort ultim peştele şi, trântindu-l în nămolul afluentului, cad peste el, udându-mă şi murdărindu-mă.

Dar şi peştele, în zbaterea ultimă, loveşte cu coada şi, sucindu-se şi încolăcindu-se, scapă, nu înainte de a mă tăia la ambele mâini, înroşind cu sânge nămolul, apa, peştele şi hainele.

Cuvintele nervoase ale concurenţei, exclamaţiile celorlalţi, nu m-au intimidat. Nici lupta peştelui. Scoţând din teaca sa, cuţitul de vânătoare, cu plăsele de corn de căprior, am lovit cu putere de câteva ori în moalele capului, dar nu cu tăişul bineînţeles, ci cu capătul gros al mânerului.

Şi iată-l întins în nămol!

De peste un metru lungime!

Şi mult mai zvelt decât alţi somni!

Şi nu vânăt, cu petele de diferite nuanţe mai întunecate sau mai decolorate, ci roşcat, cum nu mai văzusem până acum!

Apoi, îl târăsc în pârâu şi-l spăl de nămol, pe corp şi în gură, mă curăţ şi eu de mocirlă şi de mâzga argintie a adversarului şi, în sfârşit, scot din raniţă răcitorul GUBAN, cu gheaţă, introduc prada peste micul clean, ocupând aproape în întregime volumul şi trag fermoarul.

Nimic nu mai arată a luptă!

Iau raniţa grea în spate, geanta neagră la umăr, undiţa în mână şi pornesc la drum.

În urmă, veselia privitorilor din tribune!

Şi cuvintele bombănitoare ale adversarului:

- Peştele meu, peştelemeu!

1994