#04 Spionul

de V. Umbreanu

M-a atras întotdeauna sudul.

Cu avansul, de aproape o lună, în venirea anotimpurilor calde.

Cu vegetaţia luxuriantă, faţă de nordul nostru obişnuit.       

Cu florile neobişnuite ale ierburilor şi frunzele pieloase de pe arbori.

Cum bordează culoarul calcaros plin de carii înnegrite, mascându-l.

Sau galbenul cavernos al râpelor.

Dar ieşind fantomatice de după vegetaţia debordantă.

crengi şi liane întreţesute, prefigurând şi mai sudul. Ori covorul stepei întrerupt de culturi.

Şi foiala gâzelor în aerul prea cald.

Simt toată această lume prin praful care inundă, de la plecare, autobuzul.

Soarele, spre răsărit, apare şi dispare de după dealurile domoale ale podişului.

Drumul îngust şi prost asfaltat, alternează cu porţiuni pe care nu se simte nici o ridicătură.

Rulajul motorului estompează slabele conversaţii, în limbajul autohton. Pe care nu-l înţeleg nici altfel.

Modest îmbrăcaţi, toţi, cu feţele bronzate de vântul mileniilor, cu ochii oblici, picotesc sau privesc cu o nepăsare aparentă.

În zumzetul uniform, mi se închid şi mie ochii. Din când în când, tuşesc de atâta praf, încât îmi vine să respir prin batistă.

Dar mi-e jenă, celorlalţi nici păsându-le.

Şi totuşi emoţia nu mă părăseşte.

Traversez zona şi drumul mi se pare fără sfârşit. ca în “ogarul cenuşiu” de peste ocean.

Lume coboară şi urcă.

Navetişti, adulţi şi elevi, care se cunosc şi discută prin

exclamaţii.

Din când în când, oprim pentru răcirea motorului.

Se împrăştie atunci lumea şi aglomerează micile bufete,

în concurenţă cu muştele şi câinii.

Mănâncă crenvurşti cu muştar. Şi pâinea umflă obrajii. Şi degetele cu grăsime sunt supte înainte de a se şterge cu şerveţelele, care cad peste tot încă de dimineaţă.

Apoi sticlele cu bere. Ridicate la guri ca nişte goarne. Sau coarne de bivol. Şi golite pe nerăsuflate.

Apoi, din nou la drum.

Etapă cu etapă.

Nici nu ştiu când am ajuns.

Întreb, pentru orice eventualitate. Şi numai astfel, asigurat, debarc şi-mi recuperez restul de bagaje de sub podea.

Iată-mă la destinaţie. Trece o cotigă cu doi măgăruşi. Iar pe tron, ditamai pasagerul!

Gâgâie nişte gâşte chinezeşti. Gâscanul se repede sâsâind.

Trec mai departe, cu raniţa burduşită cu ustensile şi conserve.

Localnicii mă privesc, oprindu-se şi întorcând capul.

Vroind să treacă de lentilele fumurii ale ochelarilor.

Întreb mereu dar abia al cincilea îmi răspunde. Mai mult monosilabic dacă nu muţeşte.

Din stradă în stradă şi de la o casă la alta, ajung pe vârful colinei. Printre livezi şi vii.

În sfârşit, o femeie acceptă.

Să mă găzduiască două nopţi şi să-mi permită folosirea prizei pentru instalaţia electrică.

Dar, până seara, am de mers în rezervaţie.

Aşa că, îmi pregătesc raniţa mică: paharele, cutiile, acele, 

eterul, plasa, apa, mâncarea, pelerine de ploaie. Şi şăpcuţa cu cozoroc, bineînţeles.

Restul rămân “acasă”.

xxx

     

Au trecut orele.

Soarele, coborât spre asfinţit, ca printr-o perdea de praf, colorează şi mai galben cerul.

La umbră, în grădină, sub un piersic, stau şi mă odihnesc după kilometrajul zilei.

Ars de soare, mai ales la ceafă, cu toată pălărioara cu cozoroc, şi cu ochii injectaţi de lumină şi privit cu încordare, mai stau câteva minute să-mi pregătesc materialele pentru noapte.

Alături, cutiile pline cu capturi: sute de fluturi de toate speciile. Oare care vor fi mai preţioşi? Cu care voi atrage colecţionarii la schimb? Încă nu ştiu. Îmi şterg sudoarea murdară de pe frunte şi spate.

Femeia iese din casă şi trebăluieşte în cerdac.

Mai iese şi o fetişcană, cu uniformă de liceu şi număr pe braţ. Şi care, se apropie cu o privire deschisă şi îndrăzneaţă, salutându-mă.

Aşa a început conversaţia.

Că a auzit că sunt colecţionar de fluturi.

Că au mai fost şi alţii prin orăşel, mai zilele trecute.

Ce căutăm?

Şi de ce aici?

De minute bune explic.

Şi discutăm.

E interesată.

Să-i arăt cutiile.

O fac, dar presat de timp, doar dintr-una, cu material pe ace şi din alta, cu plicuri.

Apoi mă apuc de treabă.

Mai am atâtea de făcut!

Să caut şi să pregătesc ţăruşii pentru cearceaf şi lampă.

Să sap gropile şi să-i ridic, fixându-i cât mai solid.

Apoi, întinderea pânzei şi montarea lămpii. 

Pregătirea firului pentru priză şi gata, la timp, pentru că s-a şi întunecat.

Iar ea m-a urmărit şi asistat tot timpul.

Cu întrebări şi exclamaţii.

N-a mers nici la cină, la primele chemări. Ale maică-si.

Până am convins-o. Era în folosul meu, să nu par a atrage fetele tinere. Doar fluturii. Tată nu avea.

Dar, imediat s-a înfiinţat iarăşi.

Se făcuse noapte şi lampa ardea, proiectând o lumină puternică în jur, în grădina cu caişi şi viţă, urcând lin până la păduricea de stejar.

Se auzeau vecinii comentând şi foindu-se după garduri.

Apoi, linişte.

Dar, aici, dansul începuse.

Fluturi după fluturi, veneau în zbor spre becul de 250 W, care orbea pe o rază de câteva zeci de metri. Se roteau în jurul lămpii sau cădeau pe straturile din jur. Trebuia să am grijă să nu produc daune. Aşa m-am angajat.

Nu pridideam să-i prind!

Cu plasa şi cu paharele.

Până amorţeau, apoi să-i fixez în ace sau în plicuri.

Şi ucenica mea  nu mai putea de bucurie. I se părea o descoperire a unei lumi fascinante. Se minuna de zbor, de capturare, de tehnica fixării, de forma şi culoarea fiecăruia.

Trebuia să facem selecţie, nu-i puteam opri pe toţi.

- Uite, acesta roşcat, este deosebit!  

- Da, într-adevăr, pe la noi, prin nord, nu zboară!   

Şi, uite, aşa au trecut orele.

În sat, linişte. Doar din când în când, lătratul unui câine.

Şi şuierul vântului, care a început să bată nu demult.

Şi aerul tot mai rece, nici nu făcea să bănuieşti canicula zilei.

Mi-am luat un pulovăr.

Şi basca şi fularul.

Orina n-a vrut să intre în casă. Nici să se culce, la chemarea maică-si (mamaiei), nici să se îmbrace mai gros. I-am dat, mai cu forţa, pelerina mea de ploaie.

Învârtindu-ne în jurul lămpii, păream doi lilieci uriaşi.

Şi zgribuliţi, din cauza răcoarei.

Temperatura cobora tot mai mult. S-au şi făcut 9 grade Celsius, nici nu-mi venea să cred. Şi vântul s-a înteţit. Iar fluturii au început să se împuţineze. Cei amorţiţi, de prin iarbă sau de prin straturi, se ridicau brusc şi cădeau înapoi. Uneori reuşeau totuşi să dispară, învingând atracţia lămpii.

Ne învârteam în jurul lămpii şi ne lăsam în jos, căutând, studiind şi, tot mai rar, colectând.

Stam chinciţi unul lângă altul, lângă pânza orbitoare şi aşteptam.

Cuvintele s-au epuizat, acum ne înţelegeam fără ele.

Ni se închideau, la amândoi, ochii. Mai ales mie, după o noapte în tren, o dimineaţă în autobus şi o zi de căutări, prin văi şi pe coline. Iar acum, aproape de miezul nopţii, nu mai rezistam.

Am trimis-o pe Orina la culcare.

S-a dus, docilă.

Dar cu promisiunea, ca, dimineaţă, să vadă capturile.

- Noapte bună!  

Ce nume, Orina!

Şi ce privire, ca o fereastră spre viitor!

Dar, să revenim la oile noastre.

Mi-am luat şi pelerina. 

S-au făcut 7 grade Celsius!

Vântul umfla tot mai puternic cearceaful, transformându-l

într-o velă. Iar zona din jur, o corabie. Noaptea, marea. Pe catarg, lângă cârmă, lampa.

Stau în noapte singur.

Abia mai rezist.

Eram pe punctul de a mă retrage şi eu în casă, la somnul odihnitor, când, în liniştea fantomatică, văd ca prin ceaţă, cum se apropie dinspre pădurice, un ofiţer de grăniceri.

Cu pistoletul în mână, îndreptat spre mine.

Oprindu-se în livadă, la câţiva paşi.

Şi spunând: “- Bună seara!”

Fără să mă mişc, din poziţia ghemuită, oblică faţă de el, îi 

răspund la fel.

Şi atât.

Nu fac nici o mişcare. Nici să mă ridic, nici să mă întorc.

Ba, mai mult, urmăresc în continuare lampa, raza luminii ei, cearceaful pocnind în vânt, într-un flux şi reflux uniform, fluturii care ar fi trebuit să mai vină.

Parcă timpul s-a oprit.

Şi mâna a înţepenit, cu o armă de decor.

Până când, într-un tărziu, au urmat cuvintele de fond, ale interogatoriului.

“- Cine sunt?  

  - Ce caut aici?  

  - Cu cine comunic, de atâta timp?”  

Au urmat şi explicaţiile.

La obiect, raţionale, calme.

Dar, întrebările reveneau, incredule.

Mai ales ultima: “- Cu cine comunic?”

Pentru că, de ore întregi, am fost filat din unitatea de grăniceri, apoi reperat, urmărit şi înconjurat.

Nu am unde să scap.

În jur, peste tot, în livezi şi pădure, numai grăniceri.

Iar în centrul cercului strâns, eu, suspectul, spionul.

“Cu cine comunic?”

Geaba am încercat să lămuresc lucrurile: cu rotirea în jurul lămpii, împreună cu fiica gazdei (??!!), în capturarea fluturilor.

I-am arătat, după buletin, ordinal de deplasare, carnetul de custode pentru rezervaţii.

Nu crede.

“Cu cine comunic?”

“Prea regulate şi reglate au fost aprinderile şi stingerile de lumină!”

“Prea des s-au repetat!”

“Şi în timp foarte lung!”

“Şi două feluri de lumini!”

Da, cu lampa şi cu lanterna.

Şi explic, explic.

După minute de parlamentări şi dovezi pe loc, am reuşit câteva puncte de scor: să pună pistolul în toc, să mai las lampa aprinsă o jumătate de oră şi, a doua zi, dimineaţa, să mă prezint la comandant.

Priveam cum se îndepărtează şi dispare, căpitanul, cu buletinul meu de identitate. 

Şi, spionul din mine, căuta de zor, identitatea mea reală.

Temperatura a rămas aceeaşi.

Vântul s-a mai domolit.

Dar fluturii nu mai zboară.

Şi farmecul a cam dispărut.

Îmi strâng uneltele, cutiile şi plasa, punându-le în cerdac.

Beau o gură de apă şi sting lampa.

Noaptea, aproape neagră, înconjură partea aceasta de sat.

Din pădure, ochii infraroşii mă privesc cu atenţie.

Intru în casă şi dispar.

Dar ştiu că, până a doua zi, voi fi păzit cu grija îndatoririi 

profesioniste.

Şi, la rubrica realizări, unitatea va fi citată, prin ordinal de zi, pentru capturarea unui spion.

Aşa am adormit, mort de oboseală, dar cu un zâmbet englezesc în colţul gurii.

1994