#03 Cascadorul

de V. Umbreanu

Se părea că voi trece prin zid.

Sau, în faţa mea, zidului i se făcuse o spărtură.

V. mi-a întărit încrederea că voi putea realiza expoziţia.

Avea el nişte semne locale că mi se va da aprobarea.

Tablourile, acasă, aşteptau de ani şi ani, răbdătoare şi cuminţi.

Zugrăveala învechită prinse cadrele lor în chenare, iar praful, începuse vag, să le înzestreze cu o patină.

Le priveam uneori cu o duioşie de părinte, fără 

a-mi veni a crede că le-am pictat eu, în perioada furtunoasă a culorilor. 

Când, cele mai multe dintre ele, s-au născut prin cezariana transei.

Ce vremuri au fost!

Dar acum, nu ştiu prin ce vase comunicante a urcat hotărârea de a le expune.

Şi au urmat toate fazele pregătitoare: eliberarea galeriei prelungi de resturile altei expoziţii, curăţenia generală, transportul, selecţia şi dispunerea pe cele două laturi.

Au fost zile încordate şi emoţii, de planificări şi realizări, de speranţe ieşite din anonimat.

Numai acasă, pereţii camerelor jefuite îmi strângeau inima în chingi dureroase. Dar mă îmbărbătam vitejeşte.

Iar aici, acum, privindu-mi copiii, în alt domiciliu, să rămână singuri, parcă mă implorau, cu lacrimi în ochi, schimbarea hotărârii.

De ce sunt rău?

Ce mi-au făcut pentru a le pedepsi, transportându-le în odăi străine?

Dacă nu chiar la închisoare?

Stând lângă uşă, privindu-le în disperarea lor, arătând cu totul altfel decât acasă, eram emoţionat până la lacrimi. Şi nu puteam scăpa şi de impresia că făceam o impietate, lăsându-le descoperite şi fără apărare.

Dar dacă spărgea cineva uşa şu fura tablourile?

Fără să se speria de aspectul lor violent, neobişnuit acestor vremuri, obligat paşnice?

Răceala camerei nu o simţeam, atât de surescitat aruncam o ultimă privire, înainte de a pleca.

Până mâine, când va veni comisia de la judeţ, pentru vizionare. Şi aprobare.

- Haide, a zis prietenul meu, responsabilul cercului de pictură, încheind astfel ziua! 

Afară era deja întuneric.

O seară de decembrie, cu nori şi puţină zăpadă.

Cu trecători zgribuliţi şi lumină chioară.

Am răsucit comutatorul şi tablourile au pierit în cavou.

Auzeam parcă sughiţurile lor de plâns.

Cu cheia în mână am ieşit ultimul şi am închis.

Fără să mă gândesc la nimic, răvăşit de stuaţie, mai trebuia să cobor treapta de la prag, pentru a ajunge pe trotuar.

Dar, aici s-a petrecut evenimentul.

Sau actul miraculous.

Sau rezultatul cel mai spectaculos al sportivului din mine.

Sau cea mai surprinzătoare cunoaştere de sine.

Sau satisfacţia de vârf a spectatorului participant.

Sau a dualităţii trăire şi observare.

Am şi acum, cum am mereu înaintea ochilor, deschişi sau nu, filmul scurt şi abrupt al întâmplării. Dar oare a fost o pură întâmplare? De atunci şi până acum, au trecut ani şi ani, fără însă a descifra mecanismul. Pentru a lămuri fapta. Cu implicaţiile ei de moment. Şi ulterioare. Mai ales ulterioare.

Deci, să vedem împreună documentarul.

Răsucind cheia şi extrăgând-o  din uşă, de pe prag, am păşit pe singura treaptă şi de aici, cu automatismul cotidian, pe trotuar. După V., îmbrăcat cu paltonul şi întors cu spatele, pregătindu-se cu mersul său liniştit, dar totodată aşteptându-mă, să ajungem în staţia de autobuz.

Piciorul, care trebuia să atingă asfaltul umed, n-a găsit sprijin şi, alunecând înainte, m-a atras în capcană.

Celălalt, deja coborât de pe treaptă, rămase surprins în aer.

Explic, pentru că, în fracţiunea uluitoare de timp,             

n-am avut când să mă gândesc, decât să mă las în voia forţei gravitaţionale.

Dar, de aici încolo începe miraculosul.

Surprinzătorul.

Lovitura de teatru. Sau de viaţă.

 Complet în aer, fără nici un sprijin, deja în poziţie oblică în raport cu orizontala, corpul s-a răsucit, la o comandă străină, cu 180 de grade, căzând cu palmele pe treaptă şi cu ambele picioare apropiate, cu trunchiul întins şi capul ridicat la limita siguranţei. Realizând rapid o fandare, simplă, sigură, suplă şi apoi, ca un arc, propulsându-mă în picioare!         

Apoi, întorcându-mă spre V., care n-a făcut decât un pas mai mult, şi rămas tot cu spatele spre mine, să-l întreb stupefiat:

- Ai văzut?  

- Ce să văd?  

S-a întors puţin, răsucindu-se din şold, mai mult curios de încărcătura glasului meu decât de sensul întrebării.

- Ce să văd? apucă să mai întrebe o dată, din cauza surescitării mele, care mă blocase pe moment.

Minute în şir, acolo pe loc, i-am tot explicat ce se întâmplase în cele câteva clipe, cât a mers lent înainte, aşteptând să închid şi să-l urmez.

De câteva ori am încercat să-i reînviu filmul, dublat de sonorul cuvintelor.

În van!

Nu credea.

Nu credea nimic.

- Fii serios, îmi spunea, este imposibil!

- Hai să mergem! Şi a pornit cu mersul lui bătrânesc pentru vârsta sa.

În peisajul de iarnă al burgului, sub impresia surprizei, a acestei descoperiri, m-am simţit deosebit de puternic. Cu mult peste ceea ce poate un simplu pământean

Dar, dincolo de faptul consumat şi de încercarea de explicaţie, rămâneau tablourile şi pedeapsa.

A doua zi, comisia a criticat maniera, a înfuriat expunerea pe pereţi, dinainte de aprobare şi a respins în termeni ambigui expoziţia.

Cu câtă uşurare am cules de pe pereţi tablourile şi, cu o maşină, le-am readus acasă, în muzeul lor părintesc.

Viaţa a reintrat în normal.

Dar mult îmbogăţită de experienţa expoziţiei de pictură.

Ratate.

1994