#02 Cuțitul

de V. Umbreanu

M-am trezit târziu.

Dedesupt, iarba ruptă de cu seară, se încălzise.

Făcut ghem, sub pelerina udă, mai vânam frânturile visului. Ca nişte braţe uluitor de mobile, se îndepărtau topindu-se în spaţiu. Şi eu încordat, să le prind, să le sudez, să revăd filmul fantastic.

Ochii somnoroşi şi umflaţi, cu urdorile umede la rădăcina nasului. 

Picioarele amorţite, în sfârşit mi le intend, şi ies cu ele de sub pelerină.

Întrezăresc lumina dimineţii pe sub marginile ei.

O amorţeală în corp şi în gânduri, ca după o noapte nedormită.

Abia acum îmi amintesc: aproape toată noaptea în luptă cu somnul şi cu ţânţarii.

Cu undiţa când într-o mână când în alta.

Aşteptând mişcările de la vârful băţului elastic.

Degeaba. Nici o trăsătură.

Şi dacă n-ar fi fost atacurile reflexe şi pişcătoare aş fi putut admira stelele. Închipuindu-mi călătorii şi lumi îndepărtate.

Dar veşnicele bâzâituri, înţepături şi plesnete. Mişcări de apărare şi de atac.

Salvarea, în somn, sub pelerina bine întinsă dedesupt şi deasupra.

Cu spaţiul liber doar pentru respiraţie.

Şi acela, filtrat de fularul negru şi zdrenţuit de folosinţă.

Acum, date deoparte, şi pelerina şi fularul.

Raniţa, în loc de pernă şi apărătoare, se turtise.

Alături, minciogul şi undiţa.

Trebuia s-o iau de la capăt.

Ziua pornise senină.

Deja aerul era cald iar roua strălucea la umbră.

Muştele săgetau prin sălcii.

Pe păşune s-au trezit primii, fluturii albaştri.

Sălciile foşneau în boarea dimineţii.

Coborât sub ţărm, cu palmele făcute căuş, încercam să mă înviorez cu apa verzuie a râului.

Apoi am simţit foamea.

Abruptă şi seacă.

Aproape dureroasă.

Dar, nerăbdarea de a pescui, de a prinde primii cleni pe ţărmul liniştit, cu sălcii bătrâne şi maluri râpoase, cu repezişuri şi cotituri, m-au făcut să amân micul dejun.

Soarele se ridica pe cer.

Peştii au început să mănânce.

Raniţa şi geanta de umăr deveneau tot mai grele.

Nu mai simţeam mâncărimile de pe degete.

Nici foamea, acum ca un gol îndepărtat.

Era vremea clenilor.

Din satul cel mai apropiat se auzeau clopotele.

Şi, undeva în josul râului, pe păşune, nişte tălăngi.

Apoi, câteva oi, printre răchite şi tufe de sânger.

Aici, aş putea spune că s-a aprins beculeţul.

Adică, totul s-a schimbat.

Râul a devenit străin şi departe.

Sălciile şi păşunea şi-au pierdut personalitatea. Şi neutralitatea.

Soarele s-a făcut opac.

Undiţa, grea.

Atmosfera, electrică.

La orizont, în faţa oilor, s-a arătat monstrul.

Zburlit şi sur.

Înalt şi înfipt în cel puţin patru picioare.

Cu o alură de hienă, mai ridicat în faţă.

Cu privirea fixă, localizând ca pe un radar, ţinta vie, victima.

Minute în şir n-a realizat nici o mişcare.

Doar oile, blânde şi nepăsătoare, îşi căutau iarba cea mai fragedă.

Cel vizat, la fel, nemişcat şi încordat ca un arc.

Cu privirea în orbitele injectate de aşteptare.

În studiu reciproc.

În pânda avangardă.

Primele mişcări tot eu le-am făcut.

Încet, ca într-o stare de transă.

Undiţa jos, peste vrejii de mure.

Apoi raniţa, la picioare.

Din care am extras cuţitul.

Cuţitul de vânătoare moştenit de la mătuşa Ana.

Cu lama lată şi vârf ascuţit şi încovoiat.

Cu plăsele de corn de căprior.

Moştenit şi ea de la fratele ei, Nuţu.

Acum, într-un toc de piele, mult mai nou decât locatarul.

Nu, n-am intrerupt legătura vizuală.

Toate s-au desfăşurat automat, pe apucate, dar metodic şi lin, ca o pregătire militară pe îndelete.

Între timp, numărul duşmanilor a crescut la 3. Noii sosiţi, gălăgioşi, au început să latre. Dar nu s-au năpustit să se apropie, ca în alte dăţi.

Nu. Lătrau, se agitau, dar nu depăşeau poziţia uriaşului. Căci uriaş era.

Abia acum, în raport cu ceilalţi, care nici ei nu erau câini de curte, ci dulăi de stână, masivi şi lăţoşi, dimensiunile comandantului ieşeau în evidenţă: umeri robuşti încadrând un cap patrat, ridicat într-o ameninţare grotescă, o coamă zburlită ca la mistreţul bătrân, picioare prea groase să fie de câine. Şi coada lăsată în jos, aproape târândă.

Aşa s-a pornit să înainteze.

Fără grabă.

Fără emoţie vizibilă.

În acompaniamentul subalternilor, învârtindu-se mai mult pe loc, nerăbdători dar ascultători, la disciplina rece şi fioroasă a experienţei.

Pas cu pas.

Fără oprire.

Oile păşteau foarte departe. Dar erau tot ele.

Eu eram altul.

Cu noi muşchi şi noi oase, strunite în încordare de alţi nervi.

Şi ochii. Ficşi. Măsurând distanţele şi mişcările, dar fără să clipească.

Şi mâinile care ţineau cuţitul.

Alte organe nu mai aveam.

Se fac vreo 20 de paşi.

Nici o schimbare în faţă.

Doi câini fioroşi, urlând şi agitându-se în păstrarea distanţei, dar tot mai aproape.

Şi robotul uriaş, gri, de o ferocitate extrapământeană, în cadenţa apropierii.

Ba da. Schimbarea o simţeam, rece ca gheaţa, pe şanţul coloanei vertebrale.

Şi braţele încordate la unison, radicând încet, încet, arma.

Încă 10 paşi.

Privirile sudate în încleştarea celor două forţe cosmice.

Cu doi spectatori deloc neutri.

Mai aproape.

Câţiva paşi.

Abia acum, observatorul din mine, s-a trezit la realitate.

Incredibil! 

De unde a apărut?

Cum este posibil aşa ceva?

Dar iarăşi deşertul.

Privirile s-au unit şi par o punte materială.

Prin care se scurg energii nebănuite.

Muşchi necunoscuţi mi-au apărut de o parte şi de alta a spatelui, şi în încordarea maximă, îmi ridicam blana pe care nu ştiam că o port, undeva în teaca haloului trupesc.

Atunci au apărut singurele cuvinte:

- Haide, îl vezi?  

Şi mâinile au arătat cuţitul.

Şi ochii lui l-au privit, parcă pentru întâia dată.

Apoi, din nou ne-am cufundat unul în altul.

Eram două animale superbe dar sălbatice până la cruzime, faţă în faţă.

Ce jalnici erau căţelandrii spectatori!

Fără să constate evidenţa.

Să recunoască măreţia naturii.

A transformărilor.

A reacţiilor.

A adaptării.

A balanţei care, de la început, a rămas nemişcată şi îşi păstra astfel talerele, în pofida eforturilor protago-

niştilor.

Ţinând astfel sub control laserul forţelor, puteam să-mi permit să studiez privirile mercenarilor, mereu spre 

conducător, aşteptând parcă un ordin de atac prin învăluire.

Lătrau mereu dar semnalele lor mi se păreau tot mai departe.

Ca şi colţii lor.

Şi balele curgându-le pe iarbă.

Priveam aceste amănunte, cu nişte ramificaţii ale privirii, ca afluenţi minori ai fluviului.

Fluviu, care, trimitea mereu rachete în terenul advers.

Cine ştie câte secunde sau minute s-au scurs pe scena confruntării.

Ştiu numai că, la un moment dat, matahala s-a dezumflat, gâtul ţeapăn s-a mişcat într-o parte, privirea,

înmuiată, ca un fel de ruşine, s-a încrucişat cu a celorlalţi şi partea posterioară i-a căzut la pământ.

S-a făcut tăcere.

Pârâiaşe mă brăzdau peste tot.

Norii parcă nu mai erau aşa de negri.

Oiţele, atât de aproape, încât s-au împrăştiat printre câini.

Aceştia, cuminţi, în poziţie şezând, tot întorceau capetele spre ciobanul, care, în sfârşit, se apropia.

Cu bunda lui miţoasă.

Cu tichia neagră pe cap.

Cu bâta noduroasă.

Şi cu căţelul mic şi negru de întors oile.

Am apucat să pun cuţitul înapoi în teacă şi să-l strecor în raniţă.

- Bună dimineaţa!  

- Bună dimineaţa!  

Şi discuţia despre vreme şi despre peşti.

I-am arătat clenii.

De unde-s de loc?

Şi în loc de epilog, mirarea lui că nu m-a atacat monstrul.

Pentru prima dată de când îl are la stână.

El, care se aruncă la caii şi la vitele oamenilor!

El, care se azvârle şi în căruţe, provocând spaime şi răni, pentru care nu de puţine ori a căpătat bătăi crunte!        Mă întreabă de câteva ori ciobanul:

- Cum se poate?  

- Ce s-o întâmplat? 

- Cu ce l-ai ostoit?  

Zâmbind, de fiecare dată, timid şi fricos cum mă ştiu, îi dădeam acelaşi răspuns:

- Cu privirea!  

Dând din cap neîncrezător, cu oile, cu câinii, cu monstrul, acum pleoştit, dar tot uriaş, cât un viţel, s-au pierdut în lunca verde, cu trena tălăngilor în loc de amintire.

Iar eu, revenind la realitate, mai uşor ca niciodată, m-am afundat în partea opusă a luncii.

Soare. Apă. Şi cleni.

1993