#01 Portretul animalului

de V. Umbreanu

De când îmi pusesem în gând să rămân o noapte  la cabana “Căpriorul”, nu mai aveam răbdare. Zilele treceau în galop pe lângă mine. Nerăbdarea, totuşi, lua proporţii şi ameninţa însăşi desfăşurarea faptelor banale, cotidiene. Nici vremea nu-mi era favorabilă. Au fost zile şi nopţi reci, cu ploaie şi vânt, când iarba abia înverzită se pleca la pământ. Şi florile de “hepatica” se închideau cu obloanele lor albastre.

Şi apoi, dintr-o dată, soarele şi aerul călduţ, din sud, fără nori, înviorară totul în jur.

Am plecat la şeful vânătorilor după cheie.

- Să nu uiţi, mi-a repetat de câteva ori, să pui cheia sub piatră! 

I-am făgăduit că totul va fi în regulă.

Şi iată-mă, pregătindu-mi raniţa: mâncarea, sticla cu apă, 2 jersee, basca, fularul, pelerine de ploaie, plasa, cutiile, momeala, plicurile, acele, lanterna, banii.

Drumul cu autobuzele până am ajuns, la poalele munţilor, în comuna M. Totul cunoscut. Străzile cu bolovani colţuroşi, în pantă uşoară, urzicile îndesindu-şi verdeaţa. Muşte, albine şi fluturi.

Trec pe lângă biserica reformată, ocolind gardul înalt, de fier forjat, cu arabescuri ingenioase. Liliacul înmugurit, gata să deschidă frunzele. Mirosul dulceag, îmbătător. Bătăile inimii, clopote ale primăverii.

Zi de aprilie.

Am lăsat în urmă casele şi urc pe cărare.

Flori de podbal şi potentile înviorează cu aur iarba uscată şi stâncile cenuşii.

Picături de sudoare pe frunte.

Trece în zbor masculul de lămâiţă. Cu galbenul său cam învechit de trecerea iernii.

Găinuşe de pădure trec speriate din cale.

Panta e mai lină. Drumul de care taie pădurea adiată de vânt.

Şi aerul proaspăt îl simt până dincolo de plămâni.

Mă apropii.

Ies din pădure şi cotesc spre dreapta, coborând panta până la gardul din pari. Scot inelul de sârmă şi trec poarta la fel de simplu.

Soarele coboară spre apus.

Trebuie să mă grăbesc.

Ajuns la cabană, deschid şi intru.

Un aer stătut şi o linişte ciudată. Paturile de fier suprapuse, cu păturile aruncate pe ele. Pe sobă o cutie cu chibrituri. Pe o poliţă, o sticlă cu ulei pe jumătate golită, câteva linguri şi furculiţe. Piper, sare, zahăr, oţet, cafea. Pahare, vase. Lângă sobă câteva lemne de foc. Toate văzute din fugă.

Lângă patul cel mai apropiat mi-am lăsat bagajele. Din raniţă am scos borcanul cu momeală şi cutia cu etichete. Am ieşit şi am închis uşa cu cheia. De lângă cabană m-am orientat să ştiu de unde să încep. Am ales păduricea de mesteceni dinspre sud. Urcând spre ea căutam să memorez traseul cel mai bun pentru noapte. Drumul pe care îl foloseau pădurarii era mai comod: lat de câţiva metri, cu mesteceni destul de groşi de-o parte şi de alta. Am scos borcanul din geanta de umăr şi am început să întind pasta de marmeladă, cu bere şi ţuică, pe scoarţa mestecenilor, la înălţimea umerilor, într-un patrat cât podul palmei, încheind cu aplicarea unei etichete albe. Şi tot aşa la fiecare 10 paşi.

După o jumătate de oră am coborât la cabană, apoi, pe pantă în jos, până la un izvor nordic, în pădurea de fag, întunecoasă şi rece. Stâncile, acoperite cu frunze uscate, jilave dedesupt, erau alunecoase. Nefiind vreo cărare, am ales la întâmplare ulmi şi fagi mai groşi, pe care să aplic pasta şi bileţelele. Mă şi gândeam la fluturii care se vor strange la acest ospăţ-capcană. Şi mie nu-mi revenea apoi, decât să-i culeg cu paharele de colectat sau cu plasa şi să degust îmbogăţirea colecţiei.

Seara se apropia repede.

Răcoarea pantei nordice se făcea simţită. Poate mai jos, spre adâncul văii, să mai fie zăpadă.

Dar am terminat. Cei vreo 15 arbori însemnaţi cu câte-o stea pe frunte, îmi aparţineau, parcă, numai mie.

Aruncând o ultimă privire, de siguranţă şi satisfacţie, am urcat la cabană. Se făcuse ora 20.

Cina am luat-o la fel de grăbit. Deşi timp aveam acum destul la dispoziţie, parcă eram implicat într-o aventură. Iar până acum, abia trecusem de prolog. Nici nu bănuiam ce adevărat avea să fie!

Împachetând la loc mâncarea, legând raniţa, mi-am îmbrăcat jerseul alb, apoi pe cel galben.

Închizând iarăşi cabana, echipat cu geanta de umăr, ce conţinea ustensilele unui fluturar, cu lanterna chinezească de 3 baterii şi fileul în câte-o mână, eram gata de lucru.

Am stat aşa, nemişcat, lângă cabană, în penumbră, în linişte.

Se lăsa întunericul. Copacii se vedeau tot mai greu. Trebuiau să apară primele stele. Spre apus, se bănuia jarul soarelui doar.

Nu se mai simţea nici vântul.

Numai emoţia, cu saliva inundându-mi gura, cu inima în ritmica ei participare.

Aşa mi-a rămas intrarea în scenă.

Şi acum, după câţiva ani, mă văd urcând spre mesteceni, intuind cărarea cu picioarele, bufnind în câte-o piatră, ajungând la drumul forestier şi aprinzând lanterna, în singurătatea pădurii. Fâşia de lumină surprindea deja fluturi zburând spre capcane. Mirosul puternic al pastei, în boarea pădurii, atrăgea insectele înfometate. Şi aşa am început să colecţionez geometride şi noctuide timpurii.Totul era perfect. Minutele treceau în febra acţiunii. Plicurile se adunau în cutie. Acele înfipte în polistiren purtau câteva exemplare de noctuide şi chiar un microlepidopter.

Apoi, aproape de ora 21, am zis, “destul, e vremea să controlez şi pădurea de jos”. Şi, cu un oarecare regret, am coborât spre cabană, fără să luminez cu lanterna. Deja cunoşteam locurile şi încă nu era complet întuneric.

Se bănuia panta cu muşuroaiele.

Şi gardul din jurul cabanei, ca un grilaj fantomatic.

Trecând printre paralelele neregulate, mergeam mai uşor pe păşunea din jurul cabanei.

Un foşnet spre dreapta, în nişte tufişuri de măceş şi mur, m-a oprit, aproape de colţul cabanei. 

Manevrând butonul lanternei, am îndreptat fasciculul de lumină în direcţia aceea.

Nimic. Nici un zgomot. 

Poate un iepure s-a tupilat în timp ce coboram panta. Sau o căprioară deranjată în degustarea lăstarilor. Sau doar o pasăre s-a foit.

Lumina pipăia spaţiul în căutarea unei mişcări.

Nimic.

Numai liniştea.

Stingând lanterna, ocolind cabana tot prin dreapta, la câţiva paşi după ce am depăşit-o, s-a petrecut totul fulgerător.

Fără să se audă vreun foşnet, vreun suflu, vreun zgomot.

Numai dacă analizez senzaţia “câmpului electric”, a haloului care mă înconjoară, pot spune că numai acesta a sesizat şi m-a avertizat în felul său. Dar fără să mă pot pregăti, conştient, să fac faţă atacului.

Un obiect zburând prin aer mă lovi în zona mijlocului, dreapta, şi-şi înfipse ceva ascuţit deasupra fesei. Ceva ca o ventuză bufnitoare, cu acupunctura ei neaşteptată. Cu nişte gheare care se cramponau de pantaloni în sus şi în jos.

Ace mici mi-au străpuns pielea piciorului drept şi în răscolirea lor simţeam lucid cum se prelinge sângele spre şosetă.

Acum mi-e uşor să descompun în faze precise atacul instantaneu.

Pentru că l-am făcut de atâtea ori.

Cu acelaşi rezultat.

Văd prin ochii acţiunilor de răspuns cum mâinile  ocupate cu fileul şi cu lanterna, neavând timp să le abandoneze, au reacţionat cu o promptitudine uimitoare: arcuindu-mă pe spate, mâna dreaptă cu mânerul de lemn al plasei prinse gâtul fiarei şi-l strânse ca într-o menghină implacabilă; mâna stângă cu lanterna prelungă imobiliză nişte labe care răscoleau în căutare de suport sigur. Şi astfel, într-o luptă inegală, aşteptam.

Secundele se scurgeau într-o linişte aproape perfectă dacă nu ar fi fost foşnetul fin al labelor şi smuceala inutilă a capului.

“Râs” a apărut undeva în conştientul trezit din transă. Dar a fost, încă, numai o insulă pe oceanul nesfârşit al subconştientului.

Nu era nici noapte nici zi.

Nu existau nici cabana nici pădurea.

Nu existam nici eu, cel cunoscut.

Doar un animal care atacă alt animal.

Două vieţi încleştate într-o luptă inegală.

Simţurile îmi transmiteau deodată o înmuiere a intrusului, apoi iarăşi câteva zvârcoliri de scăpare, dar fără succes.

Capcana victimei funcţiona ireproşabil. Toate piesele ei, unse de milenii, ereditar pregătite pentru răspuns, ca într-un ceasornic perfect, arătau ora exactă.

Iar cele două limbi prinseseră în mersul lor corpul străin, derizoriu, pe care se pregăteau acum să-l expulzeze, fără să influenţeze timpul adânc.

Restul n-a fost decât curiozitate.

Arcuindu-mă şi mai mult, am eliberat “prada” şi ustensilele, şi cum corpul străin atârna în spate ca un balast pendulând, am apucat maxilarele, le-am descleştat, scoţând dinţii din şold şi lăsând-o să cadă foşnind pe iarbă.

Încă se mişca.

Apucând lanterna şi luminând ca la facerea lumii, am descoperit o pisică sălbatică, după inelele cozii, zvârcolindu-se să-şi revină. Izbind-o în cap de 2-3 ori cu vârful ghetei solide, a rămas nemişcată. Apoi am văzut că era un motan.

Abia acum se reinstala logica.

Nu să pună întrebări ci să treacă la acţiune.

Dezinfectarea şi spălarea rănilor.

Strângerea bagajelor.

Pregătirea laţului la o frânghie.

Drumul de înapoiere prin pădure, singur, cu frica inundându-mi toţi porii, eliberată de automatisme.

Cu tragerea prăzii peste stânci, prin praf, peste pietre, pe străzile aproape adormite.

Cu câinii luându-se după mine, dar păstrând o distanţă respectabilă.

Cu şoseaua asfaltată pe care treceau maşini şi cărora le făceam semne.

Dar toate rulau mai departe, semnalizând, ocolindu-mă.

Ba mi s-a strigat şi

“- Ce tragi acolo, mă?”  

Şi

“- Hingherule!”   

În sfârşit, o dubiţă opri şi, după ce-i explicai şoferului în câteva fraze întâmplarea, mă luă şi mă duse la spitalul orăşenesc din apropiere, pentru o injecţie antitetanică şi trimiterea pentru tratamentul antirabic.

Interesant a fost că şi şoferul dubiţei fusese cândva atacat de o pisică sălbatică!

Acum, la câţiva ani de la întâmplare, mă uimesc numai două aspecte: senzaţia câmpului influenţat de apropierea celuilalt “câmp” şi siguranţa şi promptitudiea răspunsului la atac, fără urme de emoţie ori teamă.

Aşa am completat portretul animalului din mine.

1985