#42

de V. Umbreanu

Te miră poate noua înfăţişare-a
                    scenei
Cu munţii în fundalul mai depărtat ca
                    ieri
Când avalanşa însăşi dădea tonul
                    migrenei
Şi-acum stă îngheţată pe pânza de
                    tăceri

Te miră poate însă ei se înalţă
                    încă
În timpul mai aproape de actul de
                    racord
Când apa mării toată sărată dar
                    adâncă
Va trece-mpădurindu-i spre simţuri dinspre
                    cord

Şi nu uita segmentul deşi altfel
                    acelaşi
Când speri mai mult-nainte decât în urmă
                    ce laşi


Turda
1 iunie 1987