#32

de V. Umbreanu

Cu câtă artă încercăm să ne ascundem în adânc toate trăirile
Ori ne uităm în oglinda realităţii ori în a
                    mulţumirilor exigente
Realizarea o dăm la strungul perfecţiunii
                    noastre
Şi cu autocontrolul fiecărui gând pe care-l trimitem în zbor de
Sondaj constatăm înflorirea viselor în mici flori de nu-mă-uita
Psihice dar e atât de puţin pentru orizontul încă pustiu de cunoaşteri
Iar voi fi acuzat de unii? Să-ncerce să
                    atingă
Focul nepăsării şi să vadă la faţă întunericul zbaterilor
Nebulozităţi? Din ele se pot naşte noi
                    aştri
Şi razele lor pot fi folosite de atâtea frunze sau palme de genii
Pentru a le da obrajilor operelor de
                    artă
Să surâdă cu istorii de
                    civilizaţii
Cataractele începuturilor mi-au zgâriat destul traiul fraged şi dur
Uraganele fluxurilor de cuante ale atâtor "isme" m-au bombardat mereu
Chiar acum roiesc în jur ca musculiţe dornice de metronomul vaselor de Sânge dar platoşa mi-am sudat-o şi mă simt la adăpost şi râd
Da închipuiţi-vă că şi eu râd ca o galaxie care asistă la ciocnirea altor
Căi de lapte de prefaceri dar ca să vezi râsul şi să-i simţi sensul sfinxic
Trebuie să ai dispuse în jur armate de creiere electronice
Care să transmită instantaneu filmele imperceptibilului dezastru cosmic
Şi neurospectatorii lumilor conectate la spirala civilizaţiei
Vor trăi clipe neobişnuite adevărate revoluţii în cuprinsul "obişnuitului"
Şi dacă la marginile lui vor apare meteoriţii exploziei
Să nu se creadă că s-au ars câteva milioane de neuroni din scoarţă
Să vină cineva să-mi spună că n-am
                    fantezie!
Nu n-o să ţinem cont de răuvoitorii care
                    n-au citit vreo carte
Şi care fiecărui fir din propria trăire i-agaţă tinichele de râs artificial
Şi care şi-au siluit visele pentru o noapte în
                    braţele uşurinţei
Cu sâni de hohote spărgându-le coşul
                    pieptului
Pompând lapte otrăvit cu braţe de
                    striviri
Aruncând cuiburile ajutorului prietenilor din preajmă
Ei vor dispare sub valurile timpului materializat în eforturile majorităţii
N-aş dori să atârn pe un piedestal ca o bucată de bazalt
În adâncul cosmosului fremătând de marşurile materiei
Către culmi care vor izvorî abisul
                    năruirilor
Din scrumul cărora dincolo de limitele cunoaşterii chiar ale fanteziei
Vor înflori noi capodopere şi alte mâini le vor strânge
Pentru o stare cărora unii îi spun
                    "iubire"
Dar alţii au însemnat-o pe zidurile timpului prin "serav" sau "zernapa"
Esenţa e-aceeaşi voi fi acuzat de vălmăşag de viziuni neurocromatice
Care erup simfonii de note cu părul
                    vâlvoi
Şi fac să se cutremure capodoperele din
                    piscuri
Mi-ar plăcea părerea unora care înţeleg cât de cât scrierea mea
Pot aştepta să apară câteva miliarde de ani
                    şi mai mult
Veniţi prieteni


Turdaş
29 noiembrie 1963