#22

de V. Umbreanu

Din nou cristalul bălţii lăsa raze de
                    soare
Într-un fascicul spectric - şuvoi
                    multicolor
Să scalde-n lacuri sălcii şi munţii în
                    izvoare
Şi iată cum se schimbă decor după
                    decor
Aicea curcubeul căzând din tot-
                    înalturi
Pieri lăsând în urmă plouând culori de
                    jale
Cărările de plânset au prins încet
                    rugină
Şi frunzele plăpânde ştergându-şi lacrimi
                    cad
Pe drum de pribegie haoticele
                    dansuri
Îngheaţă-n mute clipe schelete de
                    copaci
Aici lângă stejarii sfătoşi sunând din
                    ghinde
Căzu-mplântând copita atinsă de
                    călău
O soră căprioară un freamăt greu
                    urmă
Cuprins de cercul aprig al liniştii de
                    moarte
Izvorul o cuprinse pe braţe de
                    cleştar
Şi marmura adâncă o-mbrăţişă pe
                    veci
Întinderi fără margini ce unduie în
                    fumuri
Ca panglici fără forme ce se târăsc
                    abia
Se scaldă-n muzici blânde acorduri
                    peregrine
Aicea curcubeul şi ciuta-şi au
                    mormânt
Cărări se întretaie şi se despart tot
                    mute
Lăsând melancolia să cadă ca şi
                    colbul
Ci uite cum plâng frunze de dorul
                    căprioarei
Ci uite cum se stinge smaraldul
                    tuturor
Pe deal acol departe apar albastre
                    văluri
Şi-o boare rece prinde s-adie-n
                    cimitir
Aproape undeva păşesc uitând de
                    toate
Dar toate vin la mine şi caută
                    răspuns
Şoptirea dragei sălcii pletoase de
                    durere
Adio-ul din ceruri al unghiurilor
                    dragi
Plutind spre focul veşnic al zărilor din
                    sud
Clipirea-n tremur tainic a apelor
                    de-argint
Aici sub crengi de unde în noapte se
                    preling
Atâtea serenade aici în râs de
                    ape
Rămas ca o statuie răspund cu rece
                    glas
Făptura mea albită de gânduri şi de
                    vise
Pe care-aici în zile şi-n nopţi le-am
                    plămădit
Făptura mea atinsă de-a pierderii
                    durere
Mai rea ca mătrăguna în dinţi zdrobită
                    sec
Făptura mea retrasă în schit pierdut în
                    codri
Aicea am adus-o s-o spăl de râsul
                    lumii
Îmi ard în flăcări ochii şi părul cade
                    negru
Pe mantia cea veche - sunt demon
                    părăsit
O voi stăpâni ai lumii ce doar schelet mai
                    sunteţi
Deschideţi înc-o dată a legii voastre
                    carte
Cu scoarţe prinse-n aur cu litere de
                    foc
Şi judecaţi făptura să poată să se
                    ducă
(Oh nu-i aici alintul dar ce alint îmi
                    fuse!)
Doi ochi de vrăjitoare dar tineri şi
                    rebeli
Cu gura de-auroră şi cu surâs
                    pierzanic
(Oh nu-i aici alintul dar fie cum e
                    scris!)
De rele câte toate a adunat în
                    viaţă
Să nu cumva făptura s-o uşuraţi
                    nedrept
Iar bunele cu bune să le-adunaţi
                    grămadă
Pe talere să steie şi-apoi să
                    judecaţi
Să sune cornul lumii peste întinderi
                    albe
Semnalul ce închide făptura în
                    cavou


Cluj
5 noiembrie 1959