Combustie Spontană
de V. Umbreanu
M-a trezit glasul Mamei:
- Scoală-te, a trecut de şase jumătate!
În camera rece, pe întuneric, din cauza camuflajului, se distingeau doar contururile mobilei.
Paşii, târşâiţi doar pe cimentul bucătăriei, se auzeau tot mai slab.
Trebuia să mă scol, să rezolv repede problemele dimineţii, şi să ajung la serviciu, la şcoală, în naveta zilnică, obositoare, tracasantă, cu autobuzul.
Foindu-mă sub plapoma groasă, am simţit o răcoare neobişnuită în partea fesei drepte, şi, instantaneu, o la fel de neobişnuită fierbinţeală. De parcă mi se topise o parte din pantalonii pijamalei şi pe fondul prea cald al pielii, trecea un curent de aer rece.
Totul a durat o frântură de timp.
Ca un arc, picioarele au catapultat plapoma, aruncând-o până aproape de dulap şi, în acelaşi timp, am ajuns în picioare.
Cu mâna dreaptă dusă la resturile pijamalei, atârnând zgrenţuite, ca nişte drapele într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Cu degetele neîndrăznind să atingă pielea.
Pielea, care, avea un focar fierbinte, în partea cea mai rotundă a fesei, în descreştere treptată împrejur.
Pantalonii au căzut la tălpi.
Am aprins lampa.
Îmi curgea sudoarea pe spinare şi pe frunte, între fierbinţeala spaimei şi frigul din cameră.
Tremuram clănţănindu-mi dinţii.
Şi nu ştiam ce se întâmplă cu mine.
Arsura nu era dureroasă, ba chiar suportabilă. Doar într-un nucleu al ei mă sfredelea ca un vierme.
Stăteam în faţa oglinzii, numai în bluza dungată, studiindu-mi fundul, cu o uşoară roşeaţă pe partea cu pricina. Aplecat, întors, panicat la culme!
Iar timpul trecea inexorabil.
Se auzeau paşii Mamei prin bucătărie şi apoi la uşă, şi vocea:
- Ai adormit? Vezi că e târziu!
Văzând lumina, s-a retras bolborosind ceva.
M-am îmbrăcat la repezeală. am făcut sul pantalonii de pijama şi i-am dus în cămară, pe un raft, într-o pungă de plastic, într-un gest prevenitor, ca la o epidemie.
Restul lenjeriei, împachetată, a ajuns în dulap ca de obicei.
Am stins lumina, am mâncat la repezeală micul dejun şi, ca în transă, am reluat traseul obişnuit: străzile, staţia de autobuz, drumul în frigul iernii, înghesuiala, destinaţia.
Mă stăpâneam căt puteam, să nu mă gândesc la fesa mea fierbinte, parcă tot mai fierbinte, sub învelişul chiloţilor de baie şi al indispensabililor de iarnă.
Încordat şi preocupat, dar încă stăpân pe situaţie, am reuşit să trec prin 2 ore de activitate la clasă şi pauzele din cancelarie.
Până când, la un moment dat, în plină lecţie, am simţit din nou aerul răcorindu-mi zona, de parcă sub pantaloni, nu mai aveam nimic.
M-am scuzat în faţa elevilor şi, în closetul de la etaj, cu ferestruica deschisă prin care pătrundea aerul iernii, mă văd şi acum dezbrăcându-mă cu atâta rapiditate, că nasturii şi degetele se încurcau reciproc.
Ca să constat, cu o uimire şi mai mare, că, atât slipul cât şi indispensabilii groşi, erau făcuţi ferfeniţă şi atârnau ca nişte zdrenţe.
Iar degetele mele care palpau pielea, deja dureros de fierbinte, dădeau peste o scoarţă care părea o ţesătură, cu părţile intercalate mai fine decât de obicei.
Nu ştiu cum m-am îmbrăcat la loc.
Nici cum am ajuns la director, cerându-i permisiunea să merg acasă.
"- Du-te, mi-a spus, se vede că ţi-e foarte rău, îţi fac eu orele!"
Şi iată-mă în staţie, aşteptând, înnebunit de-a binelea, autobuzul care nu mai venea!
Gerul dimineţii îmi îmbujorase obrajii.
Fruntea era transpirată din nou.
Ochelarii de soare aburiţi.
Oamenii din staţie mă priveau neliniştiţi.
Nu ştiu cum am ajuns iarăşi acasă.
În cameră.
În faţa oglinzii.
Dezbrăcat.
Cu fesele dezgolite.
Cu privirea disperată.
Cu lenjeria din nou zdrenţuită şi, acum, şi pătată.
De căldura insuportabilă.
Care-şi mărise arealul.
Şi cuprinsese toată partea dreaptă.
De acum scorojită şi divers colorată.
Ca o pâine scoasă din cuptor.
Sau ca un pepene galben.
Cu creţe aspre, într-o reţea neregulată în formare.
Şi, deja, cu un început de roşeaţă şi pe fesa cealaltă.
Gândurile conştiente pluteau la întâmplare, ca nişte păsări în furtună.
Boală?
Dereglare?
Viruşi?
Ciupercă?
Simţeam că sunt pe muchie de cuţit.
Nu puteam să merg la nici un medic pentru că, din instinct, bănuiam, ştiam, că nu-mi vor ameliora situaţia.
Teamă. Jenă. Nesiguranţă. Panică.
Toate în clocotul luării unei hotărâri.
M-am descotorosit de pantofi încet, să nu mă audă Mama din camera ei, să nu se sperie şi ea.
De chiloţii şi indispensabilii distruşi.
De pantalonii de tergal neafectaţi.
Şi am ajuns la sertarul cu medicamente.
Privirea şi degetele febrile.
Căutând, răscolind.
Piramidon.
Aspirină.
Vitamina C.
Talc.
Tetraciclină.
Hidrocortizon.
Ulei eucaliptal.
Din nou, în continua transă semilucidă, aceleaşi degete automate, au luat tubul cu tetraciclină şi m-am întors la oglindă.
Dezşurubând capacul, deja mai liniştit parcă, am uns metodic, întâi dreapta apoi şi stânga, afectate de necunoscut.
Până s-a golit conţinutul.
Am stors şi ultima picătură de grăsime.
Apoi, întins cu faţa în jos pe pat, reflectam la şansele iesirii din capcană.
Virus, ciupercă sau ce alt fenomen?
Încet, încet, cu trecerea timpului, în minutele de tăcere deplină, simţurile aduceau primele ştiri: pielea nu mai era aşa de fierbinte, teama se retrăgea şi făcea loc speranţei.
Ochii umezi priveau departe, prin ţesătura patului, din nou spre viitor.
(Iar după câteva zile, pielea de pe fesele rotunde, revenise la normal.)
Abia după ani şi ani am aflat despre fenomenul de autoaprindere denumit şi combustie spontană.
Următoarele poze au fost făcute 40 de ani mai târziu:
