Inspiraţia lui V. Umbreanu

Poveştile spuse de Mama, ori cele citite din cărţi, m-au captivat de la început.

Ascultam ca vrăjit cum urmau cuvintele, unele după altele.

Speram să nu se mai sfârşească, prin deznodământul final.

Sau aşteptam altă poveste, ca o compensaţie.

Aşa am aflat componenţa cărţilor, a volumelor.

Când mi-am exprimat dorinţa de a învăţa să citesc, să citesc eu desfăşurarea acţiunilor, mi s-a răspuns că doar la şcoală, începând cu clasa I.

Că mai devreme nu este indicat.

N-am înţeles explicaţia, logica ei, atunci, ca şi copil curios.

Dar, treptat, am dedus că însăşi viaţa de fiecare zi este o poveste în curs de desfăşurare.

Pe care o poţi trăi şi-i poţi urmări desfăşurarea, în fiecare zi altfel.

Ajungând la şcoală în sfârşit, mi s-a îndeplinit dorinţa, planul.

Aşa am reuşit să citesc în afara manualelor şi alte cărţi, cumpărate ca şi cadouri, ori de la biblioteci.

Dar, pe parcurs. am constatat valoarea timpului.

Fiind copil, trăind într-o familie modestă ca venituri, cu gospdărie ţărănească, am cunoscut de atunci muncile din fiecare zi.

Părinţii fiind salariaţi, bunica Teodora şi cu sora ei mai vârstnică, Ana, m-au antrenat şi m-au ocrotit în cea mai mare parte a timpului liber.

Orele de la şcoală.

Scrierea temelor.

Activităţile agricole din grădină şi de pe un teren apropiat.

Procurarea hranei pentru porci şi păsări.

Diferitele jocuri cu copiii din vecini.

Pescuitul în Arieş şi lacurile din apropiere.

Când să mai ai timp de lecturi suplimentare pentru şcoală?

Dar şi pentru alte volume?

Aşa am aflat ce înseamnă competiţia.

Competiţia pentru timp.

Pentru valorificarea acestuia.

Când să mai am timp pentru învăţătură?

Aşa am descoperit secretul.

Să fiu atent la ore, să le memorez sau să le înţeleg, pentru a răspunde ulterior când voi fi întrebat.

Învăţam, adică repetam lecţiile doar înainte de lucrările scrise ori examene.

Aşa am renunţat la alte pasiuni, din lipsă de timp pentru ele.

Colecţii de melci şi roci.

Colecţii de insecte.

Colecţii de timbre.

Colecţii de plante cu flori şi frunze, presate.

Până la urmă au învins cărţile şi pescuitul.

Această situaţie a provocat scăderea treptată a poziţiei şcolare, de la premiant (în clasele I-IV) la corigent (în liceu).

Problema mai gravă nu era că citisem deja sute şi sute de volume, de toate tipurile, ci că bagajul de cunoştinţe acumulat mă presa să-l eliberez.

Cum?

Prin discuţii.

Cu cine?

Aici a apărut problema.

Părinţii - ocupaţi.

Colegii - neinteresaţi.

Cadrele didactice - distante.

Eu, un copil timid dar disciplinat, îmi găseam parteneri doar în imaginaţie.

Aşa m-am trezit în clasa a V-a că sunt nevoit să scriu.

Să-mi eliberez depozitele, mereu mai multe şi mai pline de cunoştinţe.

Prin versuri.

Printr-un dialog cu mine însumi.

Prin subconştient, cum am aflat mai târziu.

Dar, cei din jur, aflând acest secret, miraţi la început, m-au descurajat treptat, ba chiar m-au ironizat.

Astfel, interiorizându-mă şi mau mult, am avansat pe terenul necunoscut al realizării a câtorva sute de poezii.

Când, intervine o măsură radicală.

Constatând influenţe clare ale poeţilor parcurşi, nemulţumit, le-am distrus pe neaşteptate.

Aşa mi-am descoperit intransigenţa.

Calea pentru a parcurge, tot mai obiectiv, originalitatea.

Acum am regrete doar pentru rondelurile realizate, inspirat, după Macedonski.

Aşa am început lungul drum al volumelor de versuri la data de 5 decembrie 1957, cu volumul

"Parfumul dispărut".

O altă însuşire a inspiraţiei se referă la persoanele reale sau imaginare cu care schimbam cuvintele, impresiile, convingerile, visele.

O deschidere a sincerităţii, fără egal în realitate.

Chiar un duel de păreri diferite.

Cu simboluri şi metafore.

Cu zboruri instantanee în lumi imaginare.

Ori şi în cea trăită.

Cu posibilităţi de angajare sau eliberare.

De la început am simţit aspectul interiorizant al versurilor, care nu pot fi afişate ca intenţii cu urmări practice.

De aceea volumele dedicate de autor persoanelor sunt doar cu iniţiale uneori.

Asta ca să se înţeleagă că versurile au avut şi un aspect de joc al cuvintelor, al situaţiilor.

De aceea sunt secretizate prin alambicări surprinzătoare.

Momentul în care "mi se comunică" iminenţa convorbirii ori a exprimării, trebuie să întrerup orice activitate pentru a-i da curs liber.

Atunci apar clar doar primele cuvinte.

În minutele care urmează, în mod conştient, scriu doar ce mi se dictează.

Şi cât mi se dictează.

Cuvintele curg unele după altele.

Uneori, puţine.

Alteori, mai multe.

Devin iarăşi conştient când se finalizează.

Atunci, ca şi un cititor oarecare, citesc şi recitesc versurile şi mă minunez.

La început, în primii ani, m-au intimidat semnele de punctuaţie.

Ca o frână.

Ca o deranjare.

Apoi am renunţat la ele.

Spre surprinderea cititorilor sau ascultătorilor.

Dar nu şi a mea.

Uneori, cu excepţia întrebărilor.

Semnele de punctuaţie deranjează libertatea cuvintelor, a clarităţii spuselor lor.

Primul critic literar (şi ultimul de fapt!), care a remarcat acest fenomen a fost Petru Poantă.

În definitiv, fiecare cititor trebuie să descopere înţelesul pe cont propriu.

Dacă n-o poate face, nu este o tragedie.

Dar dacă o face, ceea ce descoperă, poate nu are egal, în a trăi acele clipe.

Oricum, timpul trece, ori câştigi ori pierzi.

Dar dacă eşti câştigător în a înţelege, altfel urmează viitorul tău intim, psihic şi chiar fizic.

Unele dedicaţii sunt date unor colegi din sfera profesiunii.

Înţelegerea greşită a unor termeni poate induce situaţii ireale, deranjante, care impune anonimatul.

Alte dedicaţii sunt pentru actori de filme ori teatru, cântăreţi, autori de volume, rude, prieteni, necunoscuţi.

Copil fiind, când părinţii au aflat că scriu versuri, au fost foarte practici spunând că nu voi câştiga bani din această meserie de scriitor.

Atunci nu mă gândisem aşa de departe.

Dar au avut dreptate.

Acum, publicând 150 de volume de versuri, proză scurtă, antiteatru şi vise, n-am câştigat nimic pentru a echilibra cheltuielile.

Dar nu acest lucru a contat.

A contat că scriind, am trimis şi eu manuscrise diferitelor reviste literare, de la care am primit, când am primit răspuns, doar refuzuri.

Înainte de 1989, doar revista "Orizont" din Timişoara mi-a publicat câteva poezii, prin iniţiativa unui verişor, Nelu Crişan, tipograf de meserie.

După 1989, revista "Steaua" din Cluj-Napoca şi-a găsit loc pentru o poezioară.

După 1989, dacă cenzura politică a dispărut, i-a luat locul cenzura economică.

Cu aceleaşi rezultate.

Aşa că am apelat la sponsori pentru primul volum din 1998 - "Terapie de şoc".

Toate celelalte se datorează salariului meu de profesor şi, ulterior, de pensie.

Cei mai mulţi cititori, sper să fie a celor 10 volume din bibliotecile naţionale, din fiecare titlu apărut.

Dar cine să-l cunoască pe V.Umbreanu?

Fără vreo prezentare de carte oficială.

Fără ajutorul generos al sponsorilor multiculturali.

Fără reclama din revistele şi ziarele în cădere liberă culturală.

Şi totuşi, salvarea!

De câţiva ani sunt membru al "Ligii Scriitorilor din România".

Apoi, Internetul.

Vă mulţumesc dacă mă descoperiţi, ca cititori.

Nu uitaţi primele însuşiri ale speciei civilizate, Homo sapiens:

           1. Salutul

           2. Respectul

           3. Ajutorul

Se subînţeleg cele inumane, care le deranjează:

           - violenţa

           - vulgaritatea

Indiferent dacă aparţineţi sau nu unei religii, a 11-a poruncă sună astfel:

Să gândeşti liber şi să procedezi uman.

V. Umbreanu